28 septembrie 2016
Începuturi

ISTORIA REÎNNOIRII CARISMATICE CATOLICE

                                                                              

 

1958  Papa Ioan al XXIII-lea se roagă pentru Noi Rusalii în Biserică şi în lume
1967  Naşterea Reînnoirii Carismatice Catolice la Duquesne, Pittsburg, USA
1975  Papa Paul al VI-lea "Reînnoirea Carismatică, o şansă pentru Biserică şi pentru lume"
1985  Crearea Biroului ICCRS la Vatican
A.D. 2000  140 de milioane de carismatici  în 238 de ţări
2004  Papa Ioan Paul al II-lea "Doresc ca spiritualitatea Rusaliilor să se răspândească în Biserică"
2007  Aniversarea a 40 de ani de la naşterea Reînnoirii Carismatice Catolice
2008  Papa Benedict al XVI-lea "Să redescoperim frumuseţea de a fi botezat în Duhul Sfânt"





Contextul apariţiei Reînnoirii Carismatice în Biserica Catolică

       Prezentarea istoriei Reînnoirii Carismatice Catolice (RCC) înseamnă prezentarea lucrării lui Dumnezeu care porneşte, ca de obicei, de la un grăunte de muştar, minuscul, aproape imperceptibil, pentru a ajunge la un arbore plin cu roade, capabil de a adăposti sub propria umbră şi de a-şi oferi ramurile pentru cuiburile păsărilor (cf. Mt 13,31-32; Lc 13,18-19). În mod concret, orice lucrare a lui Dumnezeu porneşte de la istoria şi experienţa spirituală a unui om sau a unui grup de oameni, începe cu o căutare, cu un vis, care este foarte clar pentru Dumnezeu, dar nedesluşit pentru oameni. Însă credinţa acelui om sau a acelor oameni face ca visul să devină realitate, face ca sămânţa să producă roade. Aşa s-au născut în Biserica Catolică ordinele călugăreşti, congregaţiile religioase,
mişcările ecleziale şi diferitele comunităţi laice. Totul a pornit de la o inspiraţie a Duhului Sfânt primită de cei care s-au pus cu umilinţă în ascultarea Duhului şi s-au lăsat conduşi de El.
       Reînnoirea Carismatică Catolică a pornit de la constatarea unei diferenţe între creştinii şi comunităţile creştine despre care mărturisesc Faptele Apostolilor, Scrisorile pauline şi creştinismul zilelor noastre. Accentul nu se pune pe valoare, adică nu are ca obiectiv formularea unei judecaţi de valoare asupra creştinismului de atunci şi cel de acum. Cu toate acestea, oricine citeşte atent aceste scrieri ale Noului Testament sesizează o diferenţă cu privire la un mod de a trăi comuniunea cu Duhul Sfânt, colaborarea concretă cu El şi darurile Sale spirituale. Într-un cuvânt, parcă lipseşte astăzi acea dimensiune carismatică a primelor veacuri. Într-adevăr, primele veacuri creştine parcă erau altfel. Este normală această diferenţă? Face parte din evoluţia istorică voită de Dumnezeu sau – de-a lungul veacurilor – s-a pierdut totuşi ceva?
      Creştinismul timpurilor noastre este un creştinism normal sau normalizat? Nu ne propunem să răspundem la
această întrebare, cel puţin nu vrem să o facem prin argumente. Vrem doar să pornim de la o constatare care nu poate fi negată: aspectul carismatic, ce era evident, de exemplu, în comunităţile pauline, încetul cu încetul s-a pierdut de-a lungul veacurilor.
       Sunt greu de găsit cauzele acestei rarefieri în timp a dimensiunii carismatice. Una dintre cele mai evidente a fost cu siguranţă trecerea de la Botezul adulţilor la cel al copiilor. Nu se pune nicidecum în discuţie aici validitatea Botezului copiilor, dar este totuşi evident faptul că pastoraţia succesivă nu a reuşit să-l readucă pe cel botezat la nivelul conştientizării şi trăirii Botezului său. Dimensiunea carismatică nu a dispărut, însă s-a manifestat ori la nivelul individual al sfinţeniei personale, ori la nivelul unor grupuri mici de comunităţi monastice şi călugăreşti sau a unor mişcări de reînnoire spirituală, care de cele mai multe ori, dacă nu s-au instituţionalizat imediat, s-au stins destul de repede. Biserica este carismatică în esenţa ei, dar la nivelul trăirii concrete a membrilor ei, dimensiunea aceasta s-a rarefiat.
       Uneori, absenţa dimensiunii carismatice a fost explicată şi justificată prin faptul că Biserica, de-acum matură, nu mai are această exigenţă. Odinioară, mai exact la începuturi, Biserica avea nevoie de asta, manifestările carismatice fiind considerate ca făcând parte din „harul fondator” al Bisericii. Acum, însă, se consideră că Biserica este deja întemeiată. O bună organizare, pe baza unor idei „clare şi distincte” (raţionalismul religios), programe pastorale perfecte etc., asigură existenţa unui creştinism normalizat, solid în structurile sale. În realitate, structurile de socializare eclezială erau uneori atât de puternice şi capilare, încât constituiau un regim de creştinism, astfel încât cine se năştea creştin nu putea să fie decât creştin. Deseori însă, nu era vorba decât despre un creştinism de tradiţie, sociologic, căruia totuşi nu trebuie să i se nege meritul unei vieţi creştine însoţite de momente de înflorire autentică a sfinţeniei. Duhul Sfânt a fost mereu activ în Biserică.
       În a doua jumătate a sec. XX, îndeosebi în Europa, structurile societăţii au început să se clatine. Au intrat în criză familia, şcoala, spitalele, diferitele sectoare ale Statului, şi chiar valorile credinţei şi ale speranţei în viitor. Într-un sens larg, chiar şi religia a intrat în criză. Cauzele au fost analizate, dându-se vina pe secularism şi pe ateismul teoretic şi practic. Criza structurilor a dat naştere revanşei individualismului, cu toate formele sale de egoism instituţional în economie sau egoism individual. Şi tocmai în acest context au apărut şi diferiţi teologi care vorbeau despre „tăcerea lui Dumnezeu” sau filosofi care proclamau „moartea lui Dumnezeu”.
       Acestei situaţii ca şi întrebărilor timpurilor noi, Biserica a căutat să răspundă prin Conciliul Ecumenic Vatican II (1962-1965), care a fost un eveniment de o importanţă epocală. Dacă la început, reformele conciliare au trezit un anumit entuziasm, în timp s-a văzut că acestea nu erau suficiente, chiar dacă erau necesare. Nu erau suficiente deoarece reînnoirea şi reformele se aplicau doctrinei şi structurilor, dar nu aveau incidenţă prea mare asupra trăirii religioase. Cu toate acestea, îi puneau bazele.
       Omul modern însă are întrebările sale şi vrea un răspuns concret: "Unde este Dumnezeu? De ce nu vorbeşte? De ce nu se manifestă?" Aceste întrebări nu trebuie percepute ca o pretenţie, ci mai curând drept exprimarea unor exigenţe caracteristice omului actual care vrea să vadă, să experimenteze, să verifice în mod personal. Pentru a răspunde acestor exigenţe nu sunt suficiente documentele, nici relatările unor fapte întâmplate odinioară. Papa Paul al VI-lea spunea pe bună dreptate că „omul contemporan ascultă mai degrabă martorii decât maeştri sau, dacă ascultă maeştri, o face doar pentru că aceştia sunt martori” (Evangelii nuntiandi, nr. 41).
       Aceasta este problema: cine sunt şi unde sunt aceşti martori? Martori la ce anume?
       Biserica întreagă, precum şi fiecare creştin în parte, este chemată să răspundă la această exigenţă a omului modern, care este aceeaşi cu cea a lumii de la începutul creştinismului şi care s-a lăsat atinsă nu de o doctrină creştină (care nu era încă sistematizată), nu de o teorie (căci erau destule deja), ci de viaţa acelor oameni care se
numeau creştini. Ba chiar, întrebarea îi este adresată şi lui Dumnezeu: „Dacă Dumnezeu există, vreau să-l văd, să-l întâlnesc”, spunea M. Lancelot (cf. M. LANCELOT, Je veux regarder Dieu en face, Editions Albin Michel, Paris 1972). E posibil aşa ceva? Se pare că da. André Frossard a făcut această experienţă şi a scris cartea: „Dumnezeu există, eu l-am întâlnit” (1969).
       În acest context eclezial, istoric şi cultural s-a născut Reînnoirea Carismatică Catolică. A pornit de la o constatare: Lipsea ceva! Oamenii cei mai angajaţi în activitatea pastorală – atât clerici cât şi laici – percepeau de mult timp un simţământ de neputinţă în faţa forţelor negative care ameninţau de la temelie credinţa şi practica religioasă a poporului creştin. Conciliul Vatican II şi-a propun să „revizuiască” Biserica şi să o prezinte lumii cu un chip nou ca „semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Lumen gentium, nr. 1). Însă Conciliul nu a rezolvat toate problemele şi, după cum s-a afirmat mai sus, documentele nu erau suficiente pentru a bloca criza de credinţă, delăsarea în practica religioasă, rărirea vocaţiilor la preoţie şi la viaţa consacrată. Până şi disciplinele teologice dădeau semne că trebuie regândite şi reorganizate radical. Toate acestea erau semne că s-a ajuns la o cotitură istorică, la o criză a epocii, la o tranziţie culturală, care nu s-a terminat încă, ba chiar în ţara noastră suntem la începutul ei.
       Reînnoirea Carismatică Catolică s-a născut în America de Nord, unde criza, în acei ani, dobândise dimensiuni catastrofale. Erau anii înfrângerii din Vietnam, ai marşurilor de emancipare a negrilor, ai delincvenţei ghetourilor şi ai teoreticienilor morţii lui Dumnezeu. Dar existau şi persoane care nu voiam să se dea bătute. William Storey şi Ralph Keifer erau dintre aceştia. Profesori catolici la Universitatea Duquesne, ţinută de către preoţii Congregaţiei Duhului Sfânt (Pittsburgh, Pennsylvania), se străduiau cu un angajament sporit în activităţile de apostolat ale pastoralei universitare. Însă entuziasmul lor s-a lovit de zidul dificultăţilor enumerate mai sus. Împreună cu alţi prieteni din universitate ţineau conferinţe pe teme religioase, organizau întâlniri şi reculegeri, animau liturgia reînnoită de după Conciliu, într-un cuvânt, încercau pe toate căile să facă „ceva”, dar fără prea multe rezultate. Au ajuns la punctul că nu mai ştiau ce metode pastorale să mai inventeze. În plus, făceau parte şi din „Cursillos de Cristianidad”, o mişcare catolică internaţională, în care erau prezentate sub forma unui „mic curs” ceea ce era fundamental în creştinism, adică Cristos, Biserica şi viaţa în har.
       Însă Dumnezeu s-a servit de acest zel al lor pentru „a face ceva” şi tocmai cu ocazia unei întruniri a acestei mişcări, în august 1966, s-au întâlnit cu alţi doi prieteni, Steve Clark şi Ralph Martin, care se străduiau „să facă ceva” în aceleaşi condiţii, la Universitatea din East Lansing (Michigan).    


                                                        
                                   Steve Clark                                   Ralph Martin                              Ralph Keifer

       Vorbind între ei se confruntau cu privire la cauzele incapacităţii lor de a înfrunta criza. Se întrebau: „cum se face că în cartea Faptele Apostolilor întâlnim o credinţă plină de bucurie, comunităţi pline de viaţă şi entuziasm, în timp ce noi nu reuşim să comunicăm altora o credinţă vie, iar liturgiile noastre par a fi reci şi fără suflet?” În contextul dialogului dintre ei, cu o oarecare ezitare, Steve Clark le spune celorlalţi: „Am găsit o carte care m-a răvăşit”. Ezitarea venea din faptul că respectiva carte avea drept autor un penticostal, iar catolicii americani erau foarte atenţi să evite orice tip de confuzie religioasă. Cartea se numea „The Cross and the Switchblad” ("Crucea şi pumnalul") şi era scrisă de pastorul David Wilkerson. În această carte el relata convertirea şi extraordinara recuperare a multor tineri vagabonzi şi dezmoşteniţi ai soartei din Badford-Stuyvesant, cel mai rău dintre cartierele New York-ului. Acest pastor penticostal, prin invocarea Duhului Sfânt a trăit o aventură extraordinară. La predicarea sa mulţi tineri au renunţat la viaţa trăită în droguri şi delincvenţă. Chiar şi unii şefi de bandă au capitulat în faţa lui Cristos, căzând în genunchi cu ochii plini de lacrimi. Mulţi au fost vindecaţi aproape pe neaşteptate de dependenţa de droguri şi de alcoolism, precum şi de alte devieri degradante. Şi totul s-a întâmplat prin lucrarea Duhului Sfânt.
       „Aşadar – şi-au spus prietenii noştri – Duhul Sfânt acţionează şi astăzi!” Era ceea ce ei căutau. Din momentul acela ei au început să citească Biblia, îndeosebi Faptele Apostolilor, dar altfel decât până atunci. Cu lumina Duhului Sfânt ei au descoperit dimensiuni şi orizonturi noi ale vieţii creştine. Între timp R. Keifer a descoperit o altă carte interesantă, dar şi aceasta de sorginte penticostală. Se intitula „They speak with other tongues” ("Ei vorbesc în alte limbi"), a lui John Sherrill, care se străduia să convingă cititorii cu privire la faptele extraordinare care se întâmplă datorită intervenţiei Duhului Sfânt. Ce-i de făcut?
       Acum cei patru profesori prieteni s-au aflat în faţa unei răscruci. Au descoperit lucrarea Duhului Sfânt şi au început să-l roage şi să-l invoce unii pentru alţii. Au întreprins o nouă lectură a Sf. Scripturi şi au constatat rolul fundamental al Duhului Sfânt în istoria Bisericii. Au citit cărţi-mărturie care vorbeau tocmai despre fapte concrete şi actuale ale Duhului, demonstrând că Faptele Apostolilor sunt o carte vie şi actuală. Şi-au dat seama că promisiunile lui Isus cu privire la darul Duhului erau realiste. Trebuiau acum să iasă din această incertitudine: ori toate aceste lucruri erau ori o realitate de basm, şi deci, trebuia lăsată baltă, ori totul era adevărat, şi atunci, trebuia să fie adevărat şi pentru ei. „Ce trebuie să facem?”, iată întrebarea pe care şi-o puneau.
       În primul rând s-au gândit că trebuiau să găsească modalitatea de a constata dacă acele roade erau adevărate. În al doilea rând, trebuiau să-şi explice cum se face că aceste lucruri, dacă erau adevărate, se verificau printre protestanţi şi nu şi printre catolici. Unde să găsească pe cineva care să fii trăit aceste lucruri? Au fost orientaţi mai întâi către o doamnă penticostală din Biserica Episcopaliană, numită Betty Shomaker, care ţinea întâlniri de rugăciune în casa ei. Au mers şi ei acolo în ziua de 6 ianuarie 1967 pentru a cere explicaţiile pe care le căutau. Au rămas destul de convinşi. Au fost invitaţi apoi să participe la întâlnirea de rugăciune care ar fi avut loc vinerea următoare, 13 ianuarie, în casa domnişoarei Florence Dodge. Nu era vorba despre o participare la o liturgie oficială penticostală, ci doar la o simplă întâlnire de rugăciune într-o casă privată, fapt pentru care au acceptat. Impresia a fost bună. Vinerea următoare, 20 ianuarie, doar Ralph Keifer şi colegul său Patrik Bourgeois au avut posibilitatea de a merge la întâlnire şi au acceptat să se roage asupra lor pentru a primi „botezul în Duh”.
Keifer însuşi descrie astfel evenimentul: „Mi-au cerut doar să fac un act de credinţă pentru ca puterea Duhului să lucreze în mine. M-am rugat şi eu în limbi cu multă uşurinţă. Lucrurile nu aveau nimic extraordinar sau spectaculos. Simţeam o oarecare pace, sau cel puţin, o anumită nevoie de a mă ruga. Sincer să fiu, eram mai curând curios să văd unde s-ar ajunge cu toate astea” (K. şi D. RANAGHAN, Il ritorno dello Spirito, Jaka Book, Milano 1978, p. 24).
       Săptămâna următoare R. Keifer s-a lăsat convins să facă aceeaşi rugăciune pentru ceilalţi doi prieteni catolici şi amândoi s-au simţit transformaţi în interior ca şi cum ar fi fost inundaţi de Duhul Sfânt. Unul dintre ei a dat această mărturie: „Acest botez era ca şi cum aş fi fost scufundat într-un mare ocean, dar apa era Dumnezeu, apa era Duhul Sfânt… În fond, nu e o experienţă nouă, nu e o experienţă revoluţionară, deoarece confirmă tot ceea ce eu am căutat şi m-am străduit să afirm ani îndelungaţi: valoarea pe care o atribuiam Scripturii şi Euharistiei, valoarea pe care o atribuiam rugăciunii şi muncii în comun. Diferenţa este că acum mi se părea că totul este mult mai uşor, mai spontan, şi venea din interior… Nu vreau să spun prin asta că am depăşit toate dificultăţile mele, nicidecum; dar în mine există mai multă interioritate, mai multă spontaneitate decât înainte, într-un cuvânt: în mine există mai multă putere… Nu-i nimic automat, nu-i ceva mecanic, nu-i nimic magic şi nici superstiţios. Este viaţa creştină de odinioară, aceea care mi-a fost transmisă în copilărie, dar care totuşi conţine acum o dimensiune nouă, o forţă nouă, o putere nouă, o interioritate pe care înainte nu o posedam şi de care îi mulţumesc acum lui Dumnezeu din toată inima” (K. şi D. RANAGHAN, op. cit., pp. 24-25).
       Cele două mărturii trebuie examinate cu atenţie. Ele afirmă că a fost vorba despre o experienţă nouă, dar rezultă clar că ea se înrădăcina într-un teren deja pregătit şi predispus. Ceea ce este nou se altoieşte pe ceea ce este vechi; sau poate că era nevoie de o dezvoltare, de o prelungire.
       Poate că unii dintre voi ar fi contrariaţi de faptul acestor contacte iniţiale cu penticostalii. Priviţi lucrarea lui Dumnezeu dincolo de aceste amănunte. Poate că nu a fost întâmplător faptul că cei dintâi catolici care au trecut prin această experienţă nu erau persoane ignorante, ci profesori de teologie în universităţi catolice. „Pe de altă parte – după cum afirmă şi Conciliul –, catolicii trebuie să recunoască şi să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creştine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la fraţii despărţiţi de noi. Vrednic şi drept este să recunoaştem bogăţiile lui Cristos şi faptele puterii Sale în viaţa celorlalţi, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat şi vrednic de admiraţie în lucrările Sale. Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ce se săvârşeşte prin harul Duhului Sfânt în fraţii despărţiţi poate contribui şi la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creştin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinţei, ci, dimpotrivă, ne poate face întotdeauna să pătrundem mai desăvârşit misterul lui Cristos şi al Bisericii” (CONCILIUL VATICAN II, Unitatis redintegratio, nr. 4). Ceea ce se afirmă în acest lung citat al Conciliului are o confirmare efectivă în fapte care nu pot fi negate.
      Însă Reînnoirea Carismatică Catolică a căutat imediat modul de a nu fi confundată cu Penticostalismul, luând un nume diferit şi întemeindu-şi imediat experienţa sa pe Scriptură şi pe doctrina catolică. Privind retrospectiv această istorie, am putea să ne întrebăm: De ce de la penticostali? Şi de ce în America? Primul răspuns este acela că Duhul Sfânt ştie să aleagă bine căile sale. În America totul este posibil. În Biserica Catolică şi în Europa, acest tip de Reînnoire cu greu ar fi putut să încolţească. Pe de altă parte, trebuie recunoscut penticostalilor, dincolo de orice rezervă teologică, meritul de a fi descoperit actualitatea Rusaliilor, experienţă care face parte din patrimoniul întregii lumi creştine.
       Trebuie însă să mai facem o remarcă, ce va relativiza ulterior referinţa la penticostali şi care se deschide către orizonturi noi, neexplorate încă. În aceeaşi perioadă, în timp ce în America se verificau faptele expuse mai sus, în alte părţi ale lumii, în Italia, în Franţa ca şi în alte locuri chiar din America, diferite grupuri catolice de rugăciune ajungeau treptat la o experienţă carismatică, inclusiv cântul în limbi. Acest lucru se întâmpla în mod spontan, fără ceva premeditat, fapt care suscita o mare surprindere şi uneori teamă. Isus a spus că „vântul suflă unde vrea” (In 3,8). De exemplu, nu trebuie trecut cu vederea ceea ce în mod spontan s-a petrecut, tot înainte de anii 1970, în parohia San Leonardo din Campobasso (Italia). Într-un interviu, publicat în Osservatore Romano, doi tineri răspund: „Ideea de a ne grupa şi de a da naştere unei comunităţi creştine, pătrunsă de religiozitate interioară, s-a dezvoltat în noi încetul cu încetul, acum în urmă cu şase ani. A fost un moment, în 1969, în care, în timp ce eram adunaţi în rugăciune în biserica noastră, ne-am simţit ca şi cum am fi cuprinşi de un foc. Acesta este adevărul. Oare se repetă şi în grupul nostru ceea ce s-a întâmplat Apostolilor de Rusalii? Realitatea este că ne-am simţit reînnoiţi şi am început apoi să vorbim despre asta în familie, cu prietenii, colegilor, tovarăşilor de muncă…” (Osservatore Romano, 10-11 noiembrie 1975). Iar fapte asemănătoare se verificau şi în alte grupuri catolice din Franţa şi Statele Unite.
       Toate aceste fapte conduc la ideea că Duhul Sfânt a voit să ia iniţiativa şi că totul a fost prevăzut de Dumnezeu pentru a trezi în Biserică această Reînnoire ca răspuns la exigenţele timpurilor noi.

Iniţiativele Duhului Sfânt

       Însă semnele planului lui Dumnezeu cu privire la Biserica Catolică şi chiar cu lumea întreagă vin încă de mai departe.
       În anul 1878, urca pe scaunul pontifical Papa Leon al XIII-lea, care va păstori Biserica Catolică până în anul 1903. În acea perioadă, trăia la Roma o călugăriţă, fondatoare a Congregaţiei Surorilor Sf. Zita, pe nume Elena Guerra (1835-1914), care se dedica educaţiei tineretului. Avea în inimă o mare durere pentru că „Iubirea Veşnică nu este cunoscută, Iubirea nu este iubită”, referindu-se la Duhul Sfânt. Încă din 1886, ea simţea în inimă dorinţa de a scrie Sf. Părinte Papa, rugându-l să-i conducă pe credincioşi către cunoaşterea şi iubirea Duhului Sfânt. Însă cei din jur o descurajau pentru această „îndrăzneală” şi timp de nouă ani a ezitat să-i scrie Papei. Dar, într-o zi, Erminia Giorgetti, o femeie umilă şi fără cultură care se afla în slujba surorilor, s-a apropiat de ea şi i-a spus că „toată săptămâna” a simţit o voce interioară care-i spunea: „Aş vrea ca tu să-i spui Maicii Superioare să-i cheme pe toţi credincioşii la o rugăciune universală prin intermediul devoţiunii noului Cenacol. Spune-i să-i scrie Papei”. Aceasta a fost pentru ea o confirmare, care i-a dat curajul să-i scrie Papei prima scrisoare. În total, i-a scris Papei Leon al XIII-lea în jur de 10 scrisori, în care îi cerea cu insistenţă să răspândească în lume evlavia la Duhul Sfânt şi să-l facă cunoscut credincioşilor. În urma acestor îndemnuri, Papa va publica trei documente cu privire la Duhul Sfânt. Pe 5 mai 1895 va publica un Breve cu titlul Provida Matris Charitate, în care-i invita pe toţi credincioşii la o celebrare cât mai intensă a sărbătorii Rusaliilor, cu novenă şi octavă. Pe 9 mai 1897, Leon al XIII- lea va publica enciclica Divinum illud munus, a cărui temă este „restaurarea vieţii creştine după Duhul Sfânt”, pentru ca pe 18 aprilie 1902 să scrie Scrisoarea Ad foventam in Christiano Populo pentru a aminti episcopilor şi pentru a reafirma obligativitatea documentelor precedente cu privire la Duhul Sfânt. Într-o audienţă privată acordată Elenei de Papa Leon al XIII-lea, pe 18 octombrie 1897, acesta a încurajat-o să continue apostolatul ei pentru cauza Duhului Sfânt, implicând şi Congregaţia fondată de ea, şi care şi-a luat numele de Oblatele Duhului Sfânt. Elena Guerra a continuat să-l îndemne pe Papa şi după aceea, cerându-i să facă „ceva practic”, să instituie o „uniune de rugăciuni universale” către Duhul Sfânt; nu o uniune pe hârtie, ci o structură, o „uniune stabilită, orânduită, promulgată în toată Biserica”. Acestei „uniuni” ea îi dădea numele de „Cenacolul Universal”. Ea afirma: „Până la urmă, ce importanţă are numele? Ceea ce contează pentru o fericită reînnoire a feţei pământului este substanţa. Iar substanţa constă în faptul ca cei credincioşi să se unească într-o rugăciune unanimă şi neîncetată către Duhul dumnezeiesc şi să ceară să înceteze lupta încăpăţinată a duhului infernal împotriva Bisericii”. Dar ceea ce Elena Guerra a reuşit să obţină de la Papa Leon al XIII-lea a fost consacrarea solemnă a noului secol XX la Duhul Sfânt, consacrare pe care Papa a făcut-o în San Pietro, în ziua de 1 ianuarie 1900. Elena Guerra a murit în anul 1914, fiind mai apoi beatificată de Papa Ioan al XXIII-lea în 1959, numită „apostola Duhului Sfânt” şi fiind şi patroană a Reînnoirii Carismatice Catolice. Elena a murit însă fără să-şi fi văzut împlinit visul cu privire la o structură universală dedicată Duhului Sfânt, însă Duhul Sfânt lucra ca un ferment viu în istorie şi în lume. 

                                                                                
                                                        Papa Leon al XIII-lea                        Fer. Elena Guerra

       Dumnezeu a luat în consideraţie acea consacrare făcută de Papa Leon al XIII-a, iar noul secol 1900, s-a demonstrat a fi „secolul Duhului Sfânt”, nu din prima zi a acestuia, ci chiar din primele minute ale primei zile a noului secol, Duhul Sfânt începând să se manifeste un an mai târziu, pe 1 ianuarie 1901.
       Undeva, în Statele Unite, un pastor metodist american, Charles Fox Parham, în general recunoscut ca fiind fondatorul Penticostalismului, citind Faptele Apostolilor, şi-a dat seama de eficacitatea redusă a ministerului său în comparaţie cu ceea ce se întâmpla în Biserica primelor secole. El deschisese o şcoală biblică la Topeka, Kansas (SUA), în care singura carte de studiu era Biblia. O mică comunitate de tineri se aduna la „Bethle School” şi îşi concentra atenţia asupra experienţei Rusaliilor şi a botezului în Duhul Sfânt promis de Isus. Această misiune specială a Duhului li s-a părut lor a fi cauza imediată a acelei puteri extraordinare a predicării şi a mărturiei primilor creştini, după cum se citeşte în Fapte.
       În timpul unei veghi de rugăciune, în noaptea dintre 31 decembrie 1900 şi 1 ianuarie 1901, mai precis în jurul orelor 23.00, o tânără, Agnes Ozman (mai târziu d-na La Berge), i-a cerut pastorului să-i impună mâinile aşa cum era scris în Fapte, cerându-i să se roage pentru a primi darul Duhului Sfânt. Imediat a simţit o senzaţie intensă de transformare interioară („era ca şi cum râuri de apă vie izvorau din adâncul cel mai profund al fiinţei mele”, cf. Ioan 7,38-39) şi a început să vorbească într-o limbă necunoscută (Cf. A. N. (OZNAN) LA BERGE, What God Hath Wrought, Herald Publishing Co., Chicago s. D., pp. 28-29). Mai apoi, tot grupul a făcut aceeaşi experienţă, numită „botezul în Duh”, cu manifestări asemănătoare celor din ziua de Rusalii şi cu semne evidente de reînnoire spirituală.    

                                                                                     
                                                         Charles Fox Parham                       Agnes Ozman

       Acesta a fost începutul Penticostalismului, adică a unui nou curent spiritual în sânul protestantismului, care, un pic datorită faptului că a fost marginalizat de alte biserici reformate, un pic datorită propriei atitudini anti-instituţionale şi fundamentaliste (adică interpretarea în mod literar a Cuvântului lui Dumnezeu) s-a constituit în „Biserici” autonome, cu denumiri autonome. Este o simplă coincidenţă între gestul Papei Leon al XIII şi acest eveniment sau cu adevărat Duhul Sfânt şi-a luat în stăpânire secolul?

Noile Rusalii

       Dacă începuturile mişcării penticostale se află sub semnul rugăciunii de consacrare a secolului XX, făcută de Papa Leon al XIII-lea, începuturile Reînnoirii Carismatice Catolice sunt tot în urma rugăciunii unui Papă.
       În 1958, spre marea lui surprindere, este ales papă Patriarhul de Veneţia, Angelo Giuseppe Roncalli, care-şi ia numele de Ioan al XXIII-lea. Nu a condus Biserica Catolică decât cinci ani, însă va rămâne în istorie drept Papa care, la numai trei luni de la alegerea sa, a anunţat că va convoca un Conciliu Ecumenic. Într-adevăr, el va pregăti lucrările Conciliului Ecumenic Vatican II şi va declara deschise lucrările în ziua de 11 octombrie 1962. Însă pentru istoria Reînnoirii Carismatice Catolice, sunt semnificative două rugăciuni pe care Papa Ioan al XXIII-lea le-a rostit. Prima este cu ocazia anunţării intenţiei de a convoca un Conciliu. În rugăciunea sa, Papa rosteşte, printre altele, şi aceste cuvinte: “O Duhule dumnezeiesc, împlineşte din nou în zilele noastre minunile unor Noi Rusalii” (Rugăciunea pentru Conciliu, 1958). Un an mai târziu, într-o rugăciune la sfârşitul unui mesaj la radio, Papa spune: „Noi vrem, ca prosternaţi la altarele tale, Fecioară, să implorăm efuziunea darurilor Mângâietorului, pentru ca Noile Rusalii să vină să îmbucure familia creştină” (Mesaj radiofonic, 28 aprilie 1959). 


                                                                            
                                                                             Papa Ioan al XXIII-lea

       Desigur, sunt nişte propoziţii extrase din două rugăciuni rostite de Papa Ioan al XXIII-lea. Însă ideea unor „Noi Rusalii” nu apare pentru prima dată doar pe buzele unui Papă, ci este o intenţie de rugăciune reluată insistent de către acest Papă. După 40 de ani de la această rugăciune, Papa Ioan Paul al II-lea, adresându-se Reînnoirii Carismatice, va situa această mişcare printre roadele „Noilor Rusalii” ale Conciliului Vatican II (cf. Audienţa acordată Comitetului italian de Slujire Naţională, din 4 aprilie 1998).

Surprizele Duhului

       Să revenim în anul 1967, la cei patru prieteni catolici, profesori universitari, despre care s-a scris mai sus, şi la experienţa lor deosebită, experienţă pe care nu o puteau ţine numai pentru ei. Într-adevăr, Duhul Sfânt avea un plan pentru întreaga Biserică Catolică. Ei, după acea experienţă, pe care o vom numi "efuziunea Duhului", erau plini de dorinţa de a comunica şi altora descoperirea lor. Doar după circa o lună de la aceste evenimente, experienţa lor personală, va deveni comunitară. În cadrul Universităţii catolice "Duquesne" din Pittsburgh, exista nu de mult timp un grup de studenţi şi profesori catolici, numit "Chi Rho", nume ce derivă de la primele două litere greceşti ale cuvântului "Cristos". Acest grup de tineri avea scopul de a le oferi acelora care intrau să facă parte din el o experienţă de prietenie creştină. Grupul se întâlnea ori dimineaţa ori după-amiaza în Departamentul de Istorie al Universităţii pentru a se ruga Oficiul (Breviarul) într-o formă scurtă şi pentru a medita asupra Sf. Scripturi. Acesta este grupul care a dat început Reînnoirii Carismatice Catolice. Totul a început într-un obişnuit sfârşit de săptămână, în care şi-au propus în primul rând să organizeze o retragere spirituală şi să se dedice rugăciunii şi aprofundării a ceea ce trăiau. Data fixată era 17 februarie şi cu toţii trebuiau să se pregătească citind primele patru capitole din Faptele Apostolilor. Citiseră, de asemenea, cu toţii cartea „Crucea şi pumnalul” a lui Wilkerson şi erau doritori să cunoască voinţa lui Dumnezeu cu viaţa lor. Erau în jur de 25 de studenţi, la care se mai adaugau vreo 5 persoane dintre preoţi şi profesori. Au ales ca loc pentru reculegerea lor centrul The Ark and the Dave ("Arca şi Porumbelul"), o casă de reculegere în pădure, la vreo 15 km nord de Pittsburgh. Complexul era format dintr-o casă cu trei etaje (The Ark), care avea vreo 23 de camere, fiind reşedinţa principală, precum şi o casă adiacentă de mici dimensiuni (The Dove), care era pusă la dispoziţie atunci când era nevoie. Complexul fusese construit în 1919 de societatea de telefonie Bell, dar a fost cumpărat - în 1964 - de către Dieceza de Pittsburgh şi transformată în casă de exerciţii spirituale, fiind administrată de nişte măicuţe olandeze, numite "Surori de Betania".
      Aici Dumnezeu a binevoit să intervină prin Duhul său într-un mod evident şi clar, aprinzând o flacără ce continuă să ardă şi să incendieze lumea. Vom povesti faptele exact aşa cum s-au întâmplat pe baza mărturiei câtorva dintre cei care le-au trăit. Putem astfel să ne dăm seama de modul în care lucrează Dumnezeu. După ce au dedicat toată ziua de sâmbătă studiului şi rugăciunii, plutea în aer un fel de oboseală şi de demobilizare. Trebuiau să sărbătorească şi aniversarul zilei de naştere a unuia dintre preoţii prezenţi (unii spun că erau trei sărbătoriţi), dar nu era prea mult entuziasm şi mai ales nu reuşeau să se organizeze din cauza unei oarecare împrăştieri prin casă. În plus, au rămas şi fără apă, din cauza unei defecţiuni, fapt pentru care trebuiau să termine anticipat întâlnirea. Însă nu toţi voiau să se dea bătuţi în faţa acestei probleme şi, deoarece nimeni nu ştia cum să repare defecţiunea, un grup de persoane dintre ei au decis să-i încredinţeze Domnului problema. Erau atât de siguri că Domnul nu voia să termine anticipat întâlnirea, încât au început să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru apa care ar fi trebuit să revină. Şi, într-adevăr, „apa” a sosit, un „Râu de Apă vie”.
       După cum s-a spus, grupul era împrăştiat prin casă. Unii erau în capelă, unde se rugau în tăcere. Un cuplu de logodnici dorea să primească rugăciunea de efuziune şi s-a retras într-o cameră împreună cu Ralph Keifer: în timpul rugăciunii, ambii tineri au început să cânte în limbi. O altă tânără, Patty Gallanger, a mers în capelă să se reculeagă un pic şi imediat este copleşită de o prezenţă sensibilă a Duhului lui Dumnezeu. Iată cum descrie ea ceea ce a trăit: „Eram cu toţii obosiţi după acea zi de rugăciune şi de reflecţie. Mintea noastră era distrată. Nu era nici o animaţie pentru a pregăti sărbătoarea din seara aceea. Domnul lucra în noi, dar noi nu ştiam. Eu voiam să fac un pic de atmosferă, să organizăm ceva; de aceea m-am dus în capelă să vad dacă era cineva. Am intrat, am
îngenuncheat şi am început să tremur, simţind prezenţa Domnului. O teamă m-a cuprins şi totuşi simţeam dorinţa de a rămâne acolo să mă rog… Atunci, iubirea lui Dumnezeu s-a făcut simţită: am trăit o experienţă. Eram prostrată la pământ, invadată de nebunia acelei iubiri. Eu, care nu ştiam absolut deloc teologie şi nu am fost niciodată educată în şcoli catolice, am realizat aşa dintr-odată ceea ce spunea Sf. Augustin: «Doamne, ne-ai făcut pentru tine, şi noi nu vom găsi pace decât în tine». Am înţeles că şi alţii făceau în acel moment aceeaşi experienţă” (R. LAURENTIN, Il Movimento carismatico nella Chiesa Cattolica, Queriniana, Brescia 1976, p. 15).  

                                                                                    
                                                                                        Patty Gallager

       Ceea ce se întâmpla în acea seară era extraordinar. Dincolo de limitele şi de planurile omeneşti, Duhul Sfânt conducea situaţia. La un moment dat Patty Gallanger a ieşit să-i invite şi pe ceilalţi să vină în capelă să vadă ceea ce se întâmpla. Şi, în timp ce intrau, cu toţi se simţeau scufundaţi într-o prezenţă sensibilă a lui Dumnezeu care-i transforma spiritual. „Unii îl lăudau pe Dumnezeu în limbi necunoscute, alţii plângeau de bucurie în tăcere, alţii se rugau şi cântau” (K. şi D. RANAGHAN, op. cit., p. 28). E greu de spus în cuvinte ceea ce s-a întâmplat în acea seară sau, mai bine zis, în acea noapte. Cu toţii au trăit o experienţă spirituală de nedescris. Unii au rămas în capelă până la 5 dimineaţa. Din mărturiile adunate se pare că s-a întâmplat unul dintre evenimentele clasice din istoria spiritualităţii, în care Dumnezeu intervine direct şi gratuit cu atâta belşug de har încât transformă viaţa. Şi în acest caz, aşa cum deseori se întâmplă, Dumnezeu intervine atunci când resursele omeneşti par a fi pe sfârşite.
       Capela a devenit un punct de referinţă comun: unii au mers acolo spontan, alţii atraşi de o forţă interioară, iar alţii chemaţi de ceilalţi. Însă toţi au fost întâmpinaţi de prezenţa puternică şi sensibilă a Duhului Sfânt, cu toţii au trăit o experienţă arzătoare a lui Dumnezeu, experienţă care le-a schimbat viaţa. Unul dintre participanţi, David Mangan, spunea: „… Apoi, fără să-mi dau seama de ceea ce făceam, am intrat în capelă. Imediat am ajuns în faţa altarului şi m-am trezit căzut la pământ, plângând, într-un extaz pe care nu l-am mai trăit niciodată. Plângeam mai tare decât am plâns vreodată în viaţa mea. În mod neaşteptat, Isus Cristos era atât de real şi atât de prezent, încât puteam să-l simt în jurul meu. Eram invadat de un sentiment de iubire atât de mare încât mă simţeam absolut incapabil de a rosti o vorbă. După un oarecare timp (nu ştiu cât), m-am ridicat în picioare şi am coborât la parter, convins că Duhul Sfânt a lucrat în mine. Coborând scările vedeam doar iubire pe chipuri, fiind conştient de ceea ce se vorbea în jurul meu. Clătinându-mă, m-am sprijinit de perete, iar prima mea reacţie a fost aceea de a mă îndoi de ceea ce mi s-a întâmplat. Dar am înţeles în acel moment că cele întâmplate nu mi se potriveau deloc mie. Nu sunt un tip emotiv, în mod normal nu plâng şi nici nu sunt dintre cei care să se lase uşor convins. Meditând la acestea, am înţeles că trebuie să revin în capelă şi să mă rog. Dând să intru, mi-a fost un pic de frică, dar am intrat. M-am aşezat întins cu spatele la pământ, cu braţele deschise în formă de cruce. Mă rugam, dar era o senzaţie foarte aparte. Nu mă gândeam la cuvinte înainte de a le pronunţa. Ascultam ceea ce spuneam, şi-mi dădeam seama că sunt cuvinte pe care le auzeam pentru prima dată. Era ca şi cum auzeam pe altcineva că vorbea… În acea zi am descoperit că majoritatea celor care se aflau acolo l-au primit pe Duhul Sfânt cu o astfel de putere, încât Domnul li s-a descoperit într-un mod nou, iar ei au dobândit o dimensiune nouă a vieţii lor creştine…” (K. şi D. RANAGHAN, op. cit., pp. 31-33).   

                                                                                  
                                                                                         David Mangan

       Dumnezeu avea planurile sale. După acea experienţă excepţională a prezenţei lui Dumnezeu, acel grup de creştini a primit o uriaşă capacitate de a da mărturie. De la ei a pornit flacăra care, în scurt timp, va invada întreaga lume.
       Această primă întâlnire a rămas în istoria Reînnoirii Carismatice ca fiind renumitul „week-end de la Duquesne” (de la Universitatea Duquesne din Pittsburgh), marcând începutul Mişcării de Reînnoire Carismatică în Biserica Catolică.

Antenele de la Notre Dame

       Ceea ce s-a întâmplat la Universitatea Duquesne era atât de exploziv încât nu putea să rămână ascuns. Foarte repede a devenit subiect de discuţie printre studenţi, trezind reacţii diversificate: curiozitate, scepticism, neîncredere şi chiar luări în râs. Însă toţi vorbeau despre aceasta. Erau însă şi mulţi care doreau să facă personal acea experienţă şi în felul acesta numărul aderenţilor creştea.
       Vestea a trecut dincolo de ambientul universităţii şi a ajuns rapid, prin intermediul unor prieteni comuni, la Universitatea Notre Dame din South Bend în Indiana. Canalul a fost Bert Ghezzi care tocmai îşi terminase masterul la Duquesne şi acum îşi pregătea doctoratul în istorie la Notre Dame. La început, B. Ghezzi a fost bulversat la vestea că unii dintre prietenii săi de la Duquesne s-au dus să se roage cu un grup de penticostali şi că aveau intenţia să ceară aşa-zisul „botez în Duh”: «Cum? Vor să se facă penticostali?», gândea în sine cu indignare. A venit însă repede ocazia ca să afle ceva mai mult decât nişte zvonuri. Către jumătatea lunii februarie, s-a nimerit în trecere pe la South Bend tocmai R. Keifer, care primise de curând de la penticostali acel misterios „botez în Duh”.
       Timp de mai mult de două zile şi chiar până noaptea târziu, sărmanul Keifer a fost bombardat de Ghezzi cu „toate posibilele obiecţii intelectuale, estetice, psihologice, cu scopul de a contrasta această infiltrare în religiozitatea noastră liniştită” (K. şi D. RANAGHAN, op. cit., p. 38).
       Din toate aceste reacţii se înţelege climatul de difidenţă şi de opoziţie faţă de ceea ce părea a fi o dependenţă de penticostali. După week-end-ul de la Duquesne, Keifer îl va suna pe Ghezzi, povestindu-i cu entuziasm toate cele întâmplate. În plus, îi sugera atât lui, cât şi celorlalţi, să citească cartea lui Wilkerson şi cea a lui Sherrill. A încheiat convorbirea telefonică, spunându-i că alte detalii îi vor fi comunicate de un anume W. Storey care-i va face o vizită. 


                                                                             
                                                                                         Bert Ghezzi

       William Storey era unul dintre cei patru prieteni care au participat la rugăciunea penticostalilor, fiind prezent şi la cele întâmplate la Duquesne. Relatarea lui la Notre Dame a fost foarte eficientă şi s-a terminat spunând: „Eu nu mai am nevoie să cred în Rusalii, pentru că le-am văzut”. A vorbit în faţa a circa 30 de persoane şi a creat o impresie profundă. În seara următoare, un grup de nouă persoane au voit să continue discuţia cu W. Storey în casa lui Bert Ghezzi. La un moment dat, două dintre acele persoane l-au întrebat pe Storey: «N-ai putea să te rogi asupra noastră?» Storey nu mai făcuse asta niciodată până atunci şi ezita, însă până la urmă s-a lăsat convins şi s-a rugat asupra lor cu impunerea mâinilor. „Timp de un minut sau două – spune un martor – s-a rugat cu voce tare cu o îndrăzneală şi o convingere impresionantă, cerându-i lui Dumnezeu să îndeplinească promisiunile sale şi să-şi trimită Duhul său cu putere” (E. O’CONNOR, Le renouveau charismatique, Beauchesne, Paris 1975, p. 224). Unul după altul şi ceilalţi au cerut rugăciunea, fără ca aparent să se întâmple ceva extraordinar. Dar Ranaghan, care era printre cei prezenţi, povesteşte: „În acea seară nici o carismă particulară nu s-a manifestat în cadrul grupului: nici profeţia, nici vorbirea în limbi. Cu toate acestea, în acea rugăciune a fost ceva nou, care pentru mulţi dintre noi a însemnat începutul unei vieţi de credinţă mai profunde. Am căutat în numele lui Isus, plinătatea vieţii Duhului Sfânt, iar transformarea inimii noastre a început” (K. şi D. RANAGHAN, op. cit., p. 38).
       Faptul că la nici unul dintre cei prezenţi nu s-a manifestat darul limbilor nu este un amănunt lipsit de importanţă. Se ştie faptul că pentru penticostali, dacă nu este darul limbilor, înseamnă că nu a avut loc nici botezul în Duh. Lucrul acesta a creat o oarecare încurcătură printre catolici. Câteva zile după aceea, ei au decis să participe la o întâlnire de rugăciune penticostală, în casa lui Raymond Bullard, care era preşedintele grupului local al „Full Gospel Business Men’s Fellowship”. Dintre catolici, erau prezenţi soţii Ghezzi, soţii Ranaghan şi alţi câţiva. După o învăţătură cu privire la darurile Duhului, penticostalii au s-au adunat în jurul catolicilor şi s-au rugat pentru ei cu darul limbilor. După puţin timp, s-a unit la cântul lor mai întâi un catolic, apoi un altul şi un altul ajungând să cânte aproape toţi în limbi timp de circa 25 de minute, fiind plini de bucurie. În acel moment a fost rândul penticostalilor să fie uimiţi de faptul că şi catolicii pot fi botezaţi în Duh, cu atât mai mult cu cât, imediat după rugăciune, un predicator penticostal i-a întrebat pe doi studenţi catolici: „Acum că l-aţi primit pe Duhul Sfânt, când aveţi de gând să părăsiţi Biserica Catolică?” Cei doi s-au privit cu surprindere şi au răspuns că nici nu le-a trecut vreodată prin minte să abandoneze Biserica lor. „Atunci – a replicat predicatorul – voi veţi pierde darul Duhului”.
       Episodul acesta este simptomatic. Penticostalii erau convinşi că aceştia nu ar putea primi şi păstra darul Duhului Sfânt dacă ar rămâne catolici. Pentru catolici, în schimb, nu era vorba decât de descoperirea unui mod nou de rugăciune şi de relaţionare cu Duhul Sfânt, de redescoperirea a ceva care din totdeauna, încă din timpurile apostolice, a aparţinut vieţii şi istoriei credinţei creştine autentice. S-a spus mai sus că aceşti prieteni catolici de la care a început totul nu erau persoane ignorante în doctrina de credinţă a Bisericii şi erau foarte atenţi la ceea ce făceau. Iar catolicilor nu li s-a pus nici o condiţie înainte de a se ruga pentru ei, fapt atestat de unul dintre ei: „Mi-au cerut doar să fac un act de credinţă pentru ca puterea Duhului să lucreze în mine” (R. Keifer).
       Din momentul acela grupul de catolici din Universitatea Notre Dame era în stare să meargă înainte în mod autonom. Au început să ţină întâlnirile lor de rugăciune în casa lui Kevin şi Dorothy Ranaghan, soţi care au până în ziua de astăzi un rol important în Reînnoirea Carismatică din Statele Unite şi din lume. Ei au fost cei care au scris prima carte cu privire la începuturile Reînnoirii şi de care ne-am slujit şi în această prezentare. În micuţa lor casă, unde abia reuşeau să intre 20 de persoane, s-au întâmplat lucruri extraordinare. Părintele Edward O’Connor era unul dintre cei mai fideli frecventatori şi a scris o altă carte preţioasă care a integrat-o pe cea a soţilor Ranaghan. Şi deoarece erau la început, nu ştiau nimic cu privire la modul în care trebuiau ţinute întâlnirile de rugăciune. Dar, încetul cu încetul, Duhul i-a luminat să-şi statornicească un anumit mod care, în substanţă, va rămâne o trăsătură a grupurilor până în ziua de astăzi. 


                                                                           
                                                                                      Kevin Ranaghan


Problema darului limbilor


       Istoria extraordinară a lui Dumnezeu se integrează în istoria banală a oamenilor, făcând-o să fie extraordinară. Ceea ce v-am prezentat până acum este istoria unor simpli laici pe care Dumnezeu i-a ales să dea început în Biserica Catolică unui curent de spiritualitate care într-un arc nu prea mare de timp va ajunge să transforme modul de a trăi relaţia cu Dumnezeu a milioane de catolici. E necesar să înţelegem starea de suflet a creştinilor dezamăgiţi, dar care nu s-au dat bătuţi, atinşi pe neaşteptate de valul Duhului şi aproape scufundaţi de stupoarea unor orizonturi noi care se deschideau înaintea ochilor lor. Viaţa lor era complet schimbată. Nu au renunţat la profesia şi la activităţile lor, însă Isus a devenit, în termeni absoluţi, Domnul vieţii lor. Iar acest fapt, schimbă totul. Duhul Sfânt îi conducea în mod tangibil, înzestrându-i cu daruri şi carisme de care nici măcar nu auziseră vorbindu-se înainte.  
       Totul era nou şi trebuiau în continuu să înveţe şi să înţeleagă cum să facă discernământ. Referindu-se la începuturi, pr. O’Connor scrie: „Păreau nişte persoane care s-au aşezat pe o bombă cu explozie întârziată, în aşteptarea explodării ei” (E. O’CONNOR, Le renouveau charismatique, Beauchesne, Paris 1975, p. 234). Se adunau de două ori pe săptămână, într-o zi pentru rugăciune şi în cealaltă pentru împărtăşirea frăţească. Scopul acesteia din urmă era acela de a împărtăşi despre cele se întâmplau, de a discuta între ei şi eventual de a decide să ceară explicaţii cuiva cu privire la ceea ce nu reuşeau să înţeleagă.
      Darul limbilor era una din problemele pe care nu reuşeau s-o înţeleagă. Mai sus s-a spus ceva cu privire la dificultatea catolicilor de a primi acest dar. Cu excepţia celor câţiva care au fost în contact cu penticostalii, în nimeni altcineva nu s-a manifestat acest dar. Oare Dumnezeu a dispus să nu le dea şi catolicilor acest dar? Pe de altă parte, unii erau sceptici cu privire la acest dar şi nu-i vedeau utilitatea. Din această categorie de persoane făcea parte şi un anume Ernest, asistent în cadrul Universităţii, foarte credincios dar suspicios în privinţa sugestionărilor. Se afla şi el în casa soţilor Ranaghan atunci când pentru prima dată s-au relatat evenimentele petrecute la Duquesne. A rămas foarte sceptic în urma celor ascultate, în special cu privire la darul limbilor: „Chiar dacă îl voi auzi cu urechile mele, tot nu voi crede”, spunea el. Însă Domnul vedea diferit lucrurile. Ghezzi i-a povestit ceea ce s-a întâmplat în casa lui R. Bullard, atunci când şi catolicii au început să cânte în limbi. Scepticismul său s-a mai atenuat, însă nu a cedat. Într-o zi, B. Ghezzi şi alţi doi prieteni l-au însoţit pe Ernest la unul dintre preoţii care participau la grup şi, fără introduceri, l-au invitat să se aşeze şi au început să se roage asupra lui. Sperau că va primi darul limbilor, dar nu s-a întâmplat nimic. Terminându-se rugăciunea, l-au invitat să se roage în mod liber singur într-o cameră. Între timp ei trebuiau să pregătească un raport care trebuia trimis episcopului. În ciorna pe care preotul o pregătise deja, scria: „Eu nu am fost niciodată martor al darului efectiv al limbilor”. Tocmai în timp ce citea celorlalţi această propoziţie, din camera alăturată s-a auzit un cântec sub forma unei melodii orientale. După câteva clipe de ezitare, toţi au izbucnit în râs, iar preotul a spus: „Cred că acum trebuie să elimin această propoziţie”. Acesta a fost cel de-al doilea caz de cânt spontan în limbi care s-a produs în grupul celor de la
Universitatea Notre Dame.
      Însă şi mai uimitor şi neaşteptat a fost ceea ce i s-a întâmplat în continuare lui Ernest. În timpul întâlnirii care a avut loc în prima duminică de după Paşti, dintr-odată, spre uimirea tuturor, el a început să spună ceva cu voce tare într-o limbă ciudată, nemaiauzită. Aşa ceva nu se mai întâmplase printre catolici. Ce însemna oare aceasta? K. Ranaghan a sugerat că poate Domnul, în felul acesta, voia să comunice un mesaj, dar era necesar ca cineva să-l şi interpreteze, după cum spunea şi Sf. Paul în cap. 14 din Prima Scrisoare către Corinteni. Însă nimeni nu vorbea. Kevin a adăugat că poate cineva avea darul acesta, dar poate că încă nu ştie: «este cineva care să fi avut în minte vreun gând în timp ce Ernest vorbea?», întreabă el. Atunci a prins curaj un tânăr pe nume James, spunând că el tocmai se gândea la cuvintele din rugăciunea Bucură-te Marie: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii”. Din momentul acela rugăciunea a dobândit spontan o orientare mariană. Abia a doua zi şi-au dat seama că de fapt se aflau în ajunul sărbătorii Bunei Vestiri. Aceasta a fost o descoperire importantă, deoarece au învăţat că Duhul conduce rugăciunea şi că poate interveni prin darul profeţiei. Încetul cu încetul darul limbilor s-a răspândit din ce în ce mai mult şi printre catolici.
       Am povestit aceste lucruri, luându-le direct de la protagoniştii şi martorii oculari ale acestor fapte. După părerea noastră, toate acestea au o mare importanţă pentru că arată cum catolicii nu au acceptat în acelaşi fel experienţa penticostală care-i preceda, ci au fost conduşi direct de către Duhului Sfânt ca să facă experienţa lor şi să meargă pe drumul lor.

Vântul continuă să sufle

      Evenimentele se succedau cu mare viteză. De la Universitatea Duquesne au trecut la cea din Notre Dame şi apoi la cea statală din East-Lansing, în Michigan. În timp ce cu privire la primele două avem destule informaţii, cu privire la cea din urmă se ştie foarte puţin. Oricum, din cadrul acestei Universităţi făceau parte doi animatori plini de râvnă: Ralph Martin şi Steve Clark, care au fost primii dintre cei care au citit cărţile lui Wilkerson şi Sherrill şi le-au sugerat şi prietenilor lor. Mai târziu ei au primit rugăciunea de efuziune a Duhului Sfânt la Duquesne şi păstrau o legătură strânsă atât cu fraţii din această Universitate, cât şi cu cei din Universitatea Notre Dame. Amândoi au devenit lideri foarte activi şi competenţi.
       Trecuseră deja câteva luni şi grupul din Notre Dame, la fel cum făcuse înaintea lor şi cei din Duquesne, au simţit nevoia unui moment de verificare şi de reflecţie asupra tuturor lucrurilor noi care s-au întâmplat, precum şi asupra perspectivelor de viitor. În acest sens, au decis să organizeze o reculegere la sfârşitul săptămânii, adică în zilele de 7-9 aprilie 1967. Trebuia să fie o întâlnire doar între ei, fără predicatori şi fără invitaţi. Erau în jur de 40 de persoane şi au găsit un loc potrivit pentru aceasta. Dar s-a întâmplat ceva neaşteptat. R. Martin şi S. Clark au aflat de această reculegere şi au cerut prin telefon să poată participa şi ei împreună cu un grupuleţ. În realitate au sosit 45 de persoane, provocând probleme serioase din punct de vedere logistic şi organizatoric. Casa în care se aflau nu avea capacitatea de a găzdui atâta lume şi unii au trebuit să se mulţumească să doarmă pe covoraşele de pe podea. Dificultate era şi aceea a dublării numărului cu persoane care nici măcar nu se cunoşteau între ele. Asta însemna că scopurile pe care şi le-au prefigurat riscau să fie anulate. Au decis, însă, să meargă înainte, încredinţându-se Domnului, şi Domnul nu a întârziat să intervină cu promptitudine.
       Pentru o înţelegere adecvată a evenimentelor vom urmări succesiunea lor cronologică. Lucrările au început în seara zilei de vineri cu Sf. Rozariu, meditat în mod biblic, şi cu prezentarea participanţilor în vederea cunoaşterii. Cineva, înainte de a merge la culcare, a cerut o rugăciune privată cu impunerea mâinilor. Ziua de sâmbătă a început de dimineaţă cu o Sf. Liturghie, celebrată în faţa unei grote de la Lourdes, care se afla în curte, în bătaia unui vânt rece. Imediat după aceea au urmat ateliere în grupuri mici pe baza temelor prevăzute, iar după-amiază, a avut loc o întâlnire în plen pentru a prezenta concluziile din grupuri. Lucrările înaintau cu greu, iar organizatorii se întrebau cu îngrijorare ce rezultate va aduce această reculegere. Ajungem astfel în după-amiaza zilei de sâmbătă când, în timpul întâlnirii generale, o călugăriţă se ridică şi spune cu toată naturaleţea: „Eu aş dori ca să vă rugaţi pentru mine pentru a primi botezul în Duhul Sfânt”. Era o cerere nepotrivită pentru momentul acela, însă s-au unit şi alţii la cererea ei. Atunci au decis să dea curs cererii şi au format grupurile pentru rugăciune. A urmat o rugăciune foarte frumoasă, prin urmare s-a creat o atmosferă plină de bucurie, de iubire şi de comuniune. Erau prezenţi şi câţiva penticostali, care au venit din curiozitatea de a vedea ce se întâmplă printre catolici. La sfârşit, unul dintre ei a declarat: „Fraţilor, eu nu pot să exprim în cuvinte cât sunt de fericit că şi catolicii pot să-l primească pe Duhul Sfânt”.
Însă nu se terminase totul. Rugăciunea a continuat de la orele 19.30 până la orele 03.00 dimineaţa. Ea va rămâne în istoria Reînnoirii drept „Michigan State Week-End”: un record de fervoare. Pentru a fi precişi, rugăciunea a avut obişnuita întrerupere pentru cafea, iar la orele 24.30 întâlnirea a fost încheiată, însă cea mai mare parte dintre ei au rămas în continuare să cânte şi să se roage. Climatul era extraordinar, chiar dacă aparent nu se întâmpla nimic extraordinar. „Doar că – scrie pr. O’Connor – „prezenţa lui Dumnezeu se făcea simţită cu mai mare putere şi sala părea că este umplută de iubire şi bucurie” (E. O’CONNOR, Le renouveau charismatique, Beauchesne, Paris 1975, p. 247).
       Ziua următoare, duminică, atmosfera era splendidă. Un student de la Notre Dame „a profeţit” în limbi, iar un altul a interpretat profeţia drept o laudă adusă Creatorului. Apoi a fost o altă profeţie, al cărui sens era următorul: „Acesta nu este decât începutul”, spune Domnul. „Voi veţi vedea lucruri şi mai mari decât acestea” (E. O’CONNOR, Le renouveau charismatique, Beauchesne, Paris 1975, p. 252). În concluzie, acea reculegere a avut un mare succes care a trecut dincolo de dificultăţile obiective. Însă diavolul a căutat din toate puterile să-şi bage coada.
      În primul rând, au avut parte de o publicitate foarte neplăcută în ziarele care inventau ştirile cu privire la ei, umflându-le cu detalii ciudate şi scandaloase, întrebânduse dacă era vorba de hipnoză colectivă, de frustrări sexuale sau de efectul L.S.D. (produs de substanţe halucinogene). După cum ne putem imagina, grupurile carismatice au devenit centrul unor curiozităţi bolnăvicioase care atrăgeau mulţimi din ce în ce mai numeroase şi obsedate de dorinţa de a vedea lucruri extraordinare.
      Rapiditatea derulării evenimentelor şi lipsa de experienţă au favorizat şi erorile care au înrăutăţit lucrurile. De exemplu, în momentul rugăciunii pentru efuziune, nu au ştiut cum să favorizeze climatul necesar de reculegere şi de rugăciune. Acest lucru a făcut ca în jur să se perinde o grămadă de curioşi care căscau gura ca să vadă ce se petrece, ba chiar făcând glume şi luându-i în râs. O altă greşeală a fost impunerea mâinilor asupra tuturor acelora care se prezentau, fără un discernământ şi o pregătire prealabilă. Astfel, roadele obţinute au fost nesemnificative sau momentane şi, ceea ce era mai rău, mulţi nu au mai revenit după aceea. Iniţiatorii au trebuit să înveţe şi din greşeli. Şi-au dat seama, de exemplu, că libertatea Duhului nu trebuie confundată cu lipsa de criterii şi de discernământ.
       În al doilea rând, tocmai pentru că au constatat exigenţa unei pregătiri prealabile, s-a dat naştere Seminariilor de pregătire pentru rugăciunea de efuziune a Duhului.
       Dar, în ciuda tuturor dificultăţilor, grupurile s-au înmulţit pretutindeni într-un ritm accelerat. Am vorbit mai sus de centrele carismatice din cadrul celor trei Universităţi: Duquesne, Notre Dame şi East-Lansing, însă, imediat după aceea au apărut grupuri de rugăciune de laudă la Jowa şi Holy Cross, la Dayton (Cincinnati), la Cleveland (Ohio), la Kansas City şi Conception (Missouri), la Portland (Oregon), la Denver (Colorado) etc. Creşterea numerică a grupurilor nu slăbea legăturile de comuniune. Dimpotrivă, aproape imediat s-au dat naştere comunităţilor carismatice. Deja din toamna anului 1967, Steve Clark şi Ralph Martin au lăsat grupul din East-Lansing pentru a se integra în Universitatea Ann Arbor (tot în Michigan). Repede s-au adăugat lor alţi doi tineri: Gerry Rauch şi Jim Cavnar din Notre Dame. Toţi împreună au format primul nucleu a ceea ce va deveni prima mare Comunitate carismatică, numită „The Word of God”, care va ajunge să numere peste 1500 de membri.
      
       Este imposibil de urmărit, după toate aceste fapte, răspândirea în lume a Reînnoirii Carismatice Catolice. Astăzi ea este prezentă în toate naţiunile, chiar şi în insulele cele mai pierdute. Statistica din anul jubiliar 2000 vorbea de 140 de milioane de catolici carismatici, prezenţi în 235 de ţări. Este vorba, aşadar, de cea mai vastă Mişcare eclezială de după Conciliul Vatican II.
       Însăşi dinamica creşterii numărului de grupuri şi persoane este o minune a Duhului Sfânt. Dacă în 1967 aveam două grupuri în Statele Unite, în anii care au urmat evoluţia a fost următoarea:
- 1970: 2185 grupuri în 25 de ţări,
- 1973: 3000 grupuri în 71 de ţări,
- 1975: 4000 grupuri în 93 de ţări,
- 1980: 12.000 grupuri în 110 de ţări,
- 1985: 60.000 grupuri în 140 de ţări,
- 1990: 90.000 grupuri în 180 de ţări,
- 1995: 127.000 grupuri în 210 de ţări,
- 2000: 148.000 grupuri în 235 de ţări.
       Între 1970 şi anul 2000, Reînnoirea Carismatică Catolică a organizat 5.000 de întruniri mari (fiecare având până la 20.000 de participanţi).
      Datele de mai sus sunt preluate dintr-un studiu statistic detaliat asupra Reînnoirii Carismatice Catolice (pus la dispoziţie şi pe acest site). Acest lucru a fost schiţat de Dr. David B. Barrett, profesor cercetător de Misiometrie la Universitatea Regent, Virginia, S.U.A., Consilier Onorific în cercetare al Societăţilor Biblice Unite şi Dr. Todd M. Johnson, director al Centrului de Cercetare asupra Evanghelizării Mondiale, Richmond, Virginia, S.U.A., cu care ICCRS (International Catholic Charismatic Renewal Services) a cooperat foarte activ. Această lucrare interesantă şi semnificativă arată amploarea şi creşterea fenomenului carismatic catolic în lumea întreagă, de la începuturi şi până în prezent, şi face previziuni statistice pentru situaţia anilor următori. Autorii acestei statistici sunt şi autorii enciclopediei World Christian Encyclopedia 2000 (Oxford University Press). Statistica a fost tradusă şi în limba română şi poate fi găsită în lucrarea: „Atunci Petru s-a ridicat…”. Colecţia cuvântărilor Papilor către Reînnoirea Carismatică Catolică de la origini până în anul 2005, Editura Serafica, Roman 2006, prezentă în librăriile catolice.

Confirmări papale

       O etapă decisivă în creşterea Reînnoirii Carismatice a fost discursul Papei Paul al VI-lea din ziua de Rusalii din anul 1975, ţinut celor 10.000 de participanţi adunaţi la Roma pentru Congresul Carismatic Internaţional. Printre altele, Papa afirma: „În acest An Sfânt aţi ales oraşul Roma pentru a celebra al doilea Congres internaţional. Ne-aţi cerut să ne întâlnim astăzi cu voi şi să vă adresăm un cuvânt: aţi vrut astfel să vă arătaţi ataşamentul faţă de Biserica instituită de Isus Cristos şi faţă de tot ceea ce reprezintă pentru voi Scaunul lui Petru. Această grijă de a vă situa în Biserică este un semn autentic al acţiunii Duhului Sfânt. Căci Dumnezeu s-a făcut om în Isus Cristos, al cărui Trup mistic este Biserica, şi în ea a fost revărsat Duhul lui Cristos în ziua de Rusalii, când a coborât asupra Apostolilor adunaţi în “încăperea de sus”, “stăruind în rugăciune”, “împreună cu Maria, mama lui Isus” (cf. Fap 1,13-14). Spuneam în octombrie anul trecut unora dintre voi că Biserica şi lumea au nevoie mai mult ca oricând ca “minunea Rusaliilor să continue în istorie” (Osservatore Romano, 17 octombrie 1974). Într-adevăr, îmbătat de cuceririle sale, omul modern a sfârşit prin a-şi imagina că, aşa cum se exprimă ultimul Conciliu, “omul îşi este scop sieşi, singurul făuritor şi creator al propriei istorii” (Gaudium et spes, 20,1). Dar vai! Pentru câţi dintre cei care continuă, prin tradiţie, să-i mărturisească existenţa şi, din datorie, să-i aducă un cult, Dumnezeu nu a devenit în viaţa lor un străin? Nimic nu-i este mai necesar unei asemenea lumi, tot mai secularizată, ca mărturia acestei “reînnoiri spirituale”, pe care noi vedem că Duhul Sfânt o suscită astăzi în regiunile şi mediile cele mai diverse. Manifestările sale sunt variate: comuniune profundă a sufletelor, relaţie intimă cu Dumnezeu în fidelitate faţă de făgăduinţele de la botez, întro rugăciune deseori comunitară, unde fiecare, exprimându-se liber, ajută, susţine, hrăneşte rugăciunea celorlalţi, şi, la baza tuturor acestor lucruri, o convingere personală care nu-şi are sursa doar într-o învăţătură primită prin credinţă, ci şi într-o anumită experienţă trăită a faptului că, fără Dumnezeu, omul nu poate nimic, dar că, dimpotrivă, împreună cu El, totul devine posibil: de unde şi această nevoie de a-l lăuda, de a-i
mulţumi, de a celebra minunile pe care El le face pretutindeni în jurul nostru şi în noi. Existenţa umană îşi regăseşte relaţia cu Dumnezeu, ceea ce numim “dimensiunea ei verticală”, fără de care omul este iremediabil mutilat. Cu siguranţă, această căutare a lui Dumnezeu nu apare ca o voinţă de cucerire sau de posesie; ea vrea să fie pur şi simplu primire a Celui care ne iubeşte şi ni se dăruieşte în mod liber, dorind, pentru că ne iubeşte, să ne comunice o viaţă pe care noi să o primim în mod gratuit de la El, nu însă fără o umilă fidelitate din partea noastră. Şi această fidelitate trebuie să ştie să unească acţiunea cu credinţa, conform învăţăturii sfântului Iacob: “Căci după cum trupul fără de duh este mort, astfel şi credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2,26). Cum ar putea deci această “reînnoire spirituală” să nu fie o “şansă” pentru Biserică şi pentru lume? Şi, în acest caz, cum am putea să nu folosim toate mijloacele ca ea să rămână astfel? Aceste mijloace, dragi fii şi fiice, Duhul Sfânt vi le va indica, după înţelepciunea acelora pe care El însuşi i-a “rânduit supraveghetori ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu” (Fap 20,28). Căci Duhul Sfânt i-a inspirat Sfântului Paul anumite directive foarte precise, pe care noi ne vom mulţumi să vi le reamintim. Fidelitatea faţă de ele va fi pentru voi cea mai bună garanţie pentru viitor” („Atunci Petru s-a ridicat…”, Ed. Serafica, Roman, pp. 14-15).
       Începând cu Paul al VI-lea, papii vor adresa RCC nu mai puţin de 32 de mesaje (cuvântări, scrisori), adunate într-o colecţie care a fost publicată şi în limba română în volumul intitulat „Atunci Petru s-a ridicat”, la care s-a făcut de multe ori referinţă mai sus.    

                                                                                   
                                              Papa Paul al VI-lea                    Ralph Martin si Papa Ioan Paul al II-lea

Structuri ecleziale ale RCC

       Pentru a veni în întâmpinarea necesităţilor de comunicare, de cooperare şi de coordonare la nivel mondial a RCC, în 1978 a fost instituit un Consiliu al Reînnoirii Carismatice Catolice şi un Birou internaţional, sub auspiciile cardinalului Leon Joseph Suenens, numit de către Papa Paul al VI-lea, consilier episcopal pentru Reînnoire la nivel internaţional. Acest Consiliu funcţionează neîntrerupt din 1978 până astăzi şi are un sediu permanent în Vatican, fiind cunoscut din 1985 sub numele de  ICCRS (International Catholic Charismatic Renewal Services).
       Încă de la începuturi, RCC s-a prezentat ca o realitate comunitară. În Statele Unite, Franţa, Italia, realitatea carismatică s-a organizat în comunităţi, cu fizionomii diferite, în funcţie de inspiraţia dată de Duhul Sfânt iniţiatorilor lor. Chiar dacă fac parte din aceeaşi mişcare eclezială a RCC, Comunităţile se diferenţiază de grupurile de rugăciune carismatică prin gradul lor de împărtăşire şi de angajament, recunoscut la nivel bisericesc prin Statute sau Reguli de Viaţă aprobate la nivel diecezan sau pontifical.
      Una dintre caracteristicile Comunităţilor este aceea a asumării din partea membrilor unei Comunităţi a unui „Pact de Alianţă”, drept formă oficială de dăruire şi de angajare. În 1990, Sf. Scaun Apostolic acordă recunoaşterea canonică Fraternităţii Catolice a Comunităţilor şi Asociaţiilor Carismatice de Alianţă, formată din Comunităţile a căror dezvoltare s-a cristalizat în timp şi ale căror Statute şi Reguli de Viaţă au fost aprobate de către forurile ecleziale competente. Printre ele se află şi Comunităţile „Emanuel” şi „Magnificat”, prezente şi în România. Mai multe detalii despre ICCRS şi Catholic Fraternity pot fi găsite pe acest site la rubrica „Organisme” ale RCC.

Istoria Reînnoirii Carismatice Catolice - videodocumentar

      Videodocumentar (limba engleză)
      Videodocumentar (limba spaniolă)
 

Newsletter
 
Consiliul Național al Mișcării „Reînnoirea în Duh” la Chișinău
12 septembrie 2016.

Între 1 și 4 septembrie 2016, la Chișinău s-a desfășurat Consiliul Național al Mișcării „Reînnoirea în Duh”, cu prezența președintelui Salvatore Martinez și a altor 38 de membri ai Consiliului. Decizia ca această întrunire a Consiliului să aibă loc în capitala Moldovei a fost luată de comun acord cu Episcopul de Chișinău, Preasfințitul Anton Coșa, ținând cont de lunga istorie a prezenței Mișcării în Dieceza de Chișinău și de diversele inițiative sociale și pastorale pe care le-a avut și le are în teritoriu „Reînnoirea în Duh”.


A XVI-a Întrunire Generală a Comunității Magnificat, Montesilvano, Italia, 2016
17 ianuarie 2016.

În perioada 3-6 ianuarie 2016, Comunitatea Magnificat a organizat în Italia, la Montesilvano, cea de-a XVI-a Întrunire Generală, momentul ei anual de comuniune la nivel internațional și de înnoire a Alianței cu Dumnezeu și cu frații. Tema întâlnirii, „Tâlhari iertați”, a fost aleasă în contextul mai larg al Anului Jubiliar al Milostivirii, iar prelegerile pregătitoare pentru celebrarea Alianței au fost ținute de pr. Amedeo Cencini, canossian. La eveniment au luat parte peste 1000 de persoane, membri și persoane care fac un drum în Comunitate, din Italia, România, Turcia, Argentina, dar și oaspeți din Uganda și Pakistan.


A doua predică din Advent 2014 a Părintelui Raniero Cantalamessa
13 decembrie 2014.
După ce am meditat, în prima predică, despre pacea ca dar al lui Dumnezeu, să reflectăm acum despre pacea ca misiune şi angajare pentru care să muncim. Suntem chemaţi să imităm exemplul lui Cristos, devenind canale prin care pacea lui Dumnezeu să poată ajunge la feţi.
Prima predica din Advent 2014 a Parintelui Raniero Cantalamessa
6 decembrie 2014.
Dacă s-ar putea asculta strigătul cel mai puternic care există în inima a miliarde de persoane, s-ar auzi, în toate limbile lumii, un singur cuvânt: pace! Actualitatea dureroasă a acestei teme, unită cu necesitatea de a reda cuvântului pace bogăţia şi profunzimea de semnificaţie pe care el îl îmbracă în Biblie, m-a determinat să dedic acestei teme meditaţiilor de Advent din acest an.
„Mişcările ecleziale şi rolul lor în Biserică”, conferinţă şi lansare de carte despre Mişcările ecleziale la Bucureşti
7 octombrie 2014.
Sâmbătă 4 octombrie, Aula Magna a Facultăţii de Teologie Romano-Catolică a Universităţii din Bucureşti a găzduit un eveniment cu semnificații majore pentru Mișcările ecleziale din România.
Este vorba de lansarea celor trei volume publicate de Consiliul Pontifical pentru Laici și apărute în limba română la Editura Ruah a Comunității Magnificat din Reînnoirea Carismatică Catolică: „Mişcările ecleziale în grija pastorală a episcopilor” (trad. dr. Agneza Ţîmpu), „Mişcările în Biserică” (trad. pr. lect. dr. Victor-Emilian Dumitrescu) şi „Păstorii și Mișcările ecleziale” (trad. dr. Agneza Ţîmpu).
Evenimentul, organizat de Comunitatea Magnificat din Reînnoirea Carismatică Catolică din România, în colaborare cu Nunţiatura Apostolică, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti şi Facultatea de Teologie Romano-Catolică, l-a avut ca invitat special pe mons. Josef Clemens, secretarul Consiliului Pontifical pentru Laici şi delegatul Cardinalului Stanislaw Ryłko

Buletin ICCRS

 

Efuziunea Duhului Sfant
Profeti in Reinnoire
Îndrumarea spirituală

 

Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2009 Reînnoirea Carismatica Catolica Romania