22 noiembrie 2017
View Article
06

I. "Pacea mea v-o dau vouă" (In 14,27). Pacea ca dar al lui Dumnezeu în Isus Cristos

1. Suntem în pace cu Dumnezeu!

Dacă s-ar putea asculta strigătul cel mai puternic care există în inima a miliarde de persoane, s-ar auzi, în toate limbile lumii, un singur cuvânt: pace! Actualitatea dureroasă a acestei teme, unită cu necesitatea de a reda cuvântului pace bogăţia şi profunzimea de semnificaţie pe care el îl îmbracă în Biblie, m-a determinat să dedic acestei teme meditaţiilor de Advent din acest an. Ne va ajuta, sper, să ascultăm cu urechi noi vestea de Crăciun: "Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubeşte" şi să începem şi să trăim în interiorul nostru mesajul pe care Biserica se pregăteşte, ca în fiecare an, să-l adreseze lumii în Ziua Mondială a Păcii.

Începem ascultând vestea fundamentală cu privire la pace. Sunt cuvinte ale lui Paul în Scrisoarea către Romani:

"Aşadar, justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am obţinut, în credinţă, posibilitatea de a ajunge la acest har în care ne aflăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu" (5,1-2).

Eu îmi mai amintesc ceea ce s-a întâmplat în ziua în care s-a terminat, pentru Italia, al doilea război mondial. Strigătul "Armistiţiu! Pace!" a răsunat de la oraş la ţară, din casă în casă. Era sfârşitul unui coşmar; gata cu teroarea, gata cu bombardamentele, gata cu foamea. Părea că în sfârşit se trăia din nou. Ceva de acest gen trebuia să provoace, în inimile credincioşilor, acea veste a apostolului: "Avem pace cu Dumnezeu! S-a făcut pacea! O nouă eră a început pentru omenire în raportul său cu Dumnezeu!". Epoca lor a fost definită "o epocă de angoasă"1. Oamenii timpului aveau impresia (deloc neîntemeiată) unei condamnări care apăsa asupra capului lor; Paul o numeşte "mânia lui Dumnezeu care se revelează din cer asupra oricărei nelegiuiri" (Rom 1,18). De aici, riturile şi cultele ezoterice de mijlocire care viermuiau în societatea păgână a timpului.

Când vorbim despre pace, noi suntem tentaţi să ne gândim aproape mereu la o pace orizontală: între popoare, între rase, clase sociale, religii. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că prima şi cea mai esenţială pace este cea verticală, între cer şi pământ, între Dumnezeu şi omenire. De ea depind toate celelalte forme de pace. Vedem asta în însăşi relatarea creaţiei. Până când Adam şi Eva sunt în pace cu Dumnezeu, există pace înlăuntrul fiecăruia dintre ei între carne şi spirit (erau goi şi nu le era ruşine), există pace între bărbat şi femeie ("carne din carnea mea"), între fiinţa umană şi restul creaţiei. Imediat cei ei se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, totul intră în luptă: carnea împotriva spiritului (îşi dau seama că sunt goi), bărbatul împotriva femeii ("femeia m-a amăgit"), natura împotriva omului (spini şi necazuri), fratele împotriva fratelui, Cain împotriva lui Abel.

Pentru acest motiv m-am gândit să dedic această primă meditaţie păcii ca dar al lui Dumnezeu în Cristos Isus. În a doua meditaţie vom vorbi despre pacea ca misiune pentru care trebuie să lucrăm şi în a treia despre pacea ca rod al Duhului, adică despre pacea interioară a sufletului. Sunt cele trei locuri ale păcii evocate într-un imn din Liturgia Orelor: "Pace între cer şi pământ, pace între toate popoarele, pace în inimile noastre"2.

2. Pacea lui Dumnezeu promisă şi dăruită

Vestea lui Paul tocmai ascultată presupune că s-a întâmplat ceva care a schimbat destinul omenirii. Dacă acum suntem în pace cu Dumnezeu înseamnă că înainte nu eram aşa; dacă acum "nu mai este nicio condamnare" (Rom 8,1) înseamnă că înainte era o condamnare. Să vedem ce anume a produs o astfel de schimbare decisivă în raporturile dintre om şi Dumnezeu.

În faţa răzvrătirii omului - păcatul strămoşesc - Dumnezeu nu abandonează omenirea în voia destinului său, ci decide un plan nou pentru a-l reconcilia cu sine. Un exemplu banal, dar util pentru a înţelege, este ceea ce se întâmplă astăzi cu aşa-numitele navigatoare satelitare instalate în maşini (GPS). Dacă la un moment dat şoferul nu urmează indicaţia dată lui de sus de navigator, coteşte, de exemplu, la stânga şi nu la dreapta, navigatorul în câteva clipe îi trasează un nou itinerar, pornind de la poziţia în care se află, pentru a ajunge la destinaţia dorită. Aşa a făcut Dumnezeu cu omul, decizând, după păcat, planul său de răscumpărare.

Pregătirea lungă începe cu alianţele biblice. Sunt ca să spunem aşa "păci separate". Mai întâi cu persoane singulare: Noe, Abraham, Iacob; apoi, prin Moise, cu întregul Israel care devine poporul alianţei. Aceste alianţe, spre deosebire de cele umane, sunt mereu alianţe de pace, niciodată de război împotriva duşmanilor.

Însă Dumnezeu este Dumnezeu al întregii omeniri: "Sau este Dumnezeu numai al iudeilor? Nu şi al păgânilor", exclamă sfântul Paul (Rom 3,29). De aceea aceste alianţe antice erau în ele însele temporale, destinate să fie extinse într-o zi la întregul neam omenesc. De fapt, profeţii începe să vorbească tot mai clar despre o "alianţă nouă şi veşnică", despre o "alianţă de pace" (Ez 37,26), care din Sion şi din Ierusalim se va extinde la toate neamurile (cf. Is 2,2-5).

Această pace universală este prezentată ca o întoarcere la pacea iniţială din Eden, cu imagini şi simboluri pe care tradiţia ebraică le interpretează în sens literal şi cea creştină în sens spiritual:

"Vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa războiul" (Is 2,4). "Atunci, lupul va sta cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi animalele îngrăşate vor fi împreună şi un copilaş le va călăuzi" (Is 11,6-7).

Noul Testament vede realizate toate aceste profeţii cu venirea lui Isus. Naşterea sa este revelată păstorilor cu vestirea: "Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubeşte!" (Lc 2,14). Isus însuşi afirmă că a venit pe pământ ca să aducă pacea lui Dumnezeu: "Vă las, spune el, pacea; vă dau pacea mea" (In 14,27). În seara de Paşti, în cenacol, cine ştie cu ce vibraţii divine, iese din gura sa de înviat cuvântul Shalom! Pace vouă! Ca în vestea îngerilor la Crăciun, el nu este numai un salut sau o urare, ci e ceva real ce este comunicat. Tot conţinutul răscumpărării era cuprins în acel cuvânt.

Biserica apostolică nu încetează să proclame împlinirea tuturor promisiunilor de pace a lui Dumnezeu care a avut loc în Cristos. Vorbind despre Mesia care se va naşte la Betleem în Iudeea, profetul Mihea prevestise: "El va fi pacea noastră!" (Mih 5,4); exact ceea ce Scrisoarea către Efeseni afirmă despre Cristos: "El este pacea noastră" (Ef 2,14).

3. Pacea, rod al crucii lui Cristos

Dar acum trebuie să ne punem o întrebare mai precisă. Cu simpla venire pe pământ Isus a restabilit pacea între cer şi pământ? Este cu adevărat naşterea Domnului "naşterea păcii", aşa cum spunea sfântul Leon cel Mare3, sau este şi, mai ales, moartea sa? Răspunsul este conţinut în cuvântul lui Paul de la care am pornit: "Aşadar, justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos" (Rom 5,1). Pacea vine din justificare prin credinţă şi justificarea vine din jertfa lui Cristos pe cruce! (cf. Rom 3,21-26).

Mai mult, pacea este conţinutul însuşi al justificării. Aceasta nu constă numai în iertarea (sau, conform lui Luther, în neimputarea) păcatelor, adică în ceva pur negativ, într-o "luare" a ceva ce exista; comportă mai ales şi un element pozitiv, un a pune ceva ce nu exista: pe Duhul Sfânt şi, cu el, harul şi pacea.

Un lucru este clar: nu se înţelege schimbarea radicală care a avut loc în raporturile cu Dumnezeu, dacă nu se înţelege ce anume s-a întâmplat în moartea lui Cristos. Orientul şi Occidentul sunt unanimi în descrierea situaţiei omenirii înainte de Cristos şi în afara lui. Pe de o parte, existau oamenii care, păcătuind, contractaseră o datorie la Dumnezeu şi trebuiau să lupte împotriva diavolului care îi ţinea sclavi: lucruri pe care nu le puteau face, fiind datoria infinită iar ei prizonieri ai satanei de care ar fi trebuit să se elibereze. Pe de altă parte era Dumnezeu care putea să ispăşească păcatul şi să-l învingă pe satana, dar nu trebuia să facă asta, adică nu era obligat să facă asta, nefiind el datornicul. Era nevoie să existe cineva care să reunească în el însuşi pe cel care trebuia să lupte şi pe cel care putea să învingă, şi asta e ceea ce s-a întâmplat cu Cristos, Dumnezeu şi om. Aşa se exprimă, în termeni destul de apropiaţi, printre greci Nicolae Cabasilas şi printre latini sfântul Anselm de Aosta4.

Moartea lui Isus pe cruce este momentul în care Răscumpărătorul împlineşte opera răscumpărării, distrugând păcatul şi repurtând victoria asupra satanei. Ca om, ceea ce împlineşte ne aparţine: "Cristos Isus, care pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea" (1Cor 1,30), pentru noi! Pe de altă parte, ca Dumnezeu, ceea ce realizează are o valoare infinită şi poate mântui "pe toţi cei care se apropie de el" (Evr 7,25).

Recent, a fost o profundă regândire cu privire la sensul jertfei lui Cristos. În 1972, gânditorul francez René Girard lansa teza conform căreia "violenţa este inima şi sufletul secret al sacrului"5. De fapt, la originea şi în centrul oricărei religii, inclusiv cea ebraică, este jertfa, ritul ţapului ispăşitor care comportă mereu distrugere şi moarte. Însă deja înainte de această dată, acel studios s-a reapropiat de creştinism şi la Paştele din anul 1959 a făcut publică "convertirea" sa, declarându-se credincios şi întorcându-se la Biserică.

Acest lucru i-a permis să nu se oprească, în studiile următoare, la analizarea mecanismului violenţei, ci să indice şi cum să se iasă din el. Conform lui, Isus demască şi strică mecanismul care sacralizează violenţa, făcând din el însuşi voluntarul "ţap ispăşitor" al omenirii, victima nevinovată a întregii violenţe. Cristos, spunea deja Scrisoarea către Evrei (Evr 9,11-14), n-a venit cu sângele altuia, ci cu sângele său. N-a făcut victime, ci s-a făcut victimă. Nu a pus propriile păcate pe umerii altora - oameni sau animale -; a pus păcatele celorlalţi pe umerii săi: "El a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemnul crucii" (1Pt 2,24).

Aşadar, se poate continua să se vorbească despre "jertfa" crucii şi apoi despre Liturghie ca jertfă? Mult timp studiosul a refuzat acest concept, considerându-l prea marcat de ideea de violenţă, dar după aceea, cu toată tradiţia creştină, a ajuns să-i admită legitimitatea, cu condiţia, spune el, să se vadă, în cea a lui Cristos, un nou gen de jertfă şi să se vadă în această schimbare de semnificaţie "faptul central în istoria religioasă a omenirii"6.

Toate acestea permit să se înţeleagă mai bine în ce sens pe cruce a avut loc reconcilierea dintre Dumnezeu şi oameni. De obicei, jertfa de ispăşire folosea pentru a îmblânzi un Dumnezeu mâniat datorită păcatului. Omul, oferind lui Dumnezeu o jertfă, cere divinităţii reconcilierea şi iertarea. În jertfa lui Cristos perspectiva este răsturnată. Nu omul e cel care exercită o influenţă asupra lui Dumnezeu pentru ca să se îmblânzească. Mai degrabă Dumnezeu e cel care acţionează pentru ca omul să înceteze cu propria duşmănie împotriva lui. "Mântuirea nu începe cu cererea de reconciliere din partea omului, ci cu cererea lui Dumnezeu de a se reconcilia cu el"7. În această lumină se înţelege afirmaţia apostolului: "Dumnezeu e cel care a împăcat lumea cu sine în Cristos" (cf. 2Cor5,19), de asemenea: "Duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său" (Rom 5,10).

4. "Primiţi pe Duhul Sfânt!"

Pacea pe care Cristos ne-a meritat-o cu moartea sa pe cruce devine activă şi operantă în noi prin Duhul Sfânt. Pentru aceasta, în cenacol, după ce le-a spus apostolilor: "Pace vouă", a suflat asupra lor şi a adăugat, ca dintr-o singură suflare: "Primiţi pe Duhul Sfânt!" (In 20,22).

În realitate pacea vine, e adevărat, din crucea lui Cristos, dar nu se naşte din ea. Vine de mai departe. Pe cruce Isus a distrus zidul păcatului şi al duşmăniei care împiedica pacea lui Dumnezeu să ajungă la om. Izvorul ultim al păcii este Treimea. "O, Treime fericită, ocean de pace!", exclamă liturgia într-un imn al său. Conform lui Dionisie Areopagitul, "Pace" este unul dintre numele proprii ale lui Dumnezeu8. El este pace în El însuşi, aşa cum este iubire şi cum este lumină.

Aproape toate religiile politeiste vorbesc despre divinităţi în permanentă stare de rivalitate şi de război între ele. Mitologia greacă este exemplul cel mai cunoscut. Vorbind în termeni foarte precişi, nu se poate vorbi despre Dumnezeu ca izvor şi model de pace, nici măcar în contextul unui monoteism absolut şi numeric. De fapt, pacea, la fel ca iubirea, nu poate să existe decât între cel puţin două persoane. Ea constă în relaţii frumoase, în relaţii de iubire, şi Treimea este întocmai această frumuseţe şi perfecţiune de relaţii. Lucrul care uimeşte mai mult când se contemplă icoana Treimii de Rubliov este sentimentul de pace supraomenească ce emană din ea.

De aceea, când Isus spune: "Shalom!" şi "Primiţi pe Duhul Sfânt", el le comunică discipolilor ceva din "pacea lui Dumnezeu care depăşeşte orice înţelegere" (Fil 4,7). În acest sens, pace este aproape sinonim cu har şi, de fapt, cei doi termeni sunt folosiţi împreună, ca un soi de binom, la începutul scrisorilor apostolice: "Har vouă şi pace de la Dumnezeu şi de la Domnul nostru Isus Cristos" (Rom 1,1; 1Tes 1,1). Când la Liturghie este proclamat: "Pacea să fie cu voi", "Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, dă-ne nouă pacea" şi, la sfârşit, "Mergeţi în pace", despre această pace ca dar al lui Dumnezeu se vorbeşte.

5. "Împăcaţi-vă cu Dumnezeu"

Aş vrea să încerc să evidenţiez cum acest dar al păcii, primit ontologic şi de drept la botez, trebuie să schimbe puţin câte puţin, şi de fapt şi psihologic, raportul nostru cu Dumnezeu. Apelul din inimă al lui Paul: "Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu" (2Cor 5,20) este adresat creştinilor botezaţi care trăiesc de mult timp în comunitate. De aceea nu se referă la prima reconciliere şi, desigur, nici la ceea ce noi numim "sacramentul reconcilierii". În acest sens actual şi existenţial, el este adresat şi fiecăruia dintre noi şi să încercăm să înţelegem în ce constă.

Unul din motivele, probabil principalul, înstrăinării omului modern de religie şi de credinţă este imaginea deformată pe care el o are despre Dumnezeu. Acesta este şi motivul unui creştinism stins, fără elan şi fără bucurie, trăit mai mult ca obligaţie decât ca dar. Mă gândesc cum era imaginea grandioasă a lui Dumnezeu Tatăl în Capela Sixtină când am văzut-o pentru prima dată, în întregime acoperită de o patină întunecoasă, şi cum este acum, după restaurare, cu culorile vii şi contururile clare cu care a ieşit din pensula lui Michelangelo. O restaurare mai urgentă a imaginii lui Dumnezeu Tatăl trebuie să aibă loc în inima oamenilor, inclusiv noi cei care credem.

De fapt, care este imaginea "predefinită" a lui Dumnezeu (în limbajul computerelor, ca acţionează ca default) în inconştientul uman colectiv? Pentru a o descoperi, e suficient să ne punem această întrebare şi să o punem şi altora: "Ce idei, ce cuvinte, ce realităţi apar spontan în tine, înainte de orice reflecţie, când spui: Tatăl nostru care eşti în ceruri... facă-se voia ta?". Cel care spune asta, în general îşi apleacă resemnat capul, ca şi cum s-ar pregăti pentru mai rău.

În mod inconştient, se leagă voinţa lui Dumnezeu cu tot ceea ce este neplăcut, dureros, cu ceea ce, într-un mod sau altul, poate să fie văzut ca mutilantă a libertăţii şi dezvoltării individuale. Este cam ca şi cum Dumnezeu ar fi duşmanul oricărei sărbători, bucurii, plăceri. Nu se gândeşte că voinţa lui Dumnezeu este numită în Noul Testament eudokia (Ef 1,9; Lc 2,14), adică voinţă bună, bunăvoinţă, motiv pentru care a spune "facă-se voia ta" este ca şi cum s-ar spune "să se împlinească în mine, o, Tată, planul tău de iubire". Aşa a spus Maria "fiat"-ul său şi aşa l-a spus Isus.

O altă întrebare revelatoare. Ce sugerează în noi invocaţia Kyrie eleison, "Doamne, miluieşte-ne", de care este presărată rugăciunea creştină şi, în unele liturgii, însoţeşte Liturghia de la început la sfârşit? Ea a ajuns să devină aproape singura cerere de iertare a creaturii care îl vede pe Dumnezeu mereu pe punctul (şi pe drept) de a o pedepsi. Cuvântul milă a devenit atât de golit de sens încât este folosit adesea în sens negativ, drept ceva meschin şi vrednic de dispreţ: "a provoca milă", un spectacol "vrednic de milă". Conform Bibliei, Kyrie eleison ar trebui să se traducă: "Doamne fă să coboare duioşia ta asupra noastră". E suficient să citim cum vorbeşte Dumnezeu despre poporul său în Ieremia: "Îmi freamătă rărunchii pentru el şi mă voi îndura de el" (eleos) (Ier 31,20). Când bolnavii, leproşii şi orbii strigă către Isus: "Doamne, ai milă (eleison) de mine!" (Mt 9,27), nu vor să spună: "iartă-mă", ci "ai compasiune faţă de mine".

Dumnezeu este văzut în general ca Fiinţa supremă, Atotputernicul, Stăpânul timpului şi al istoriei, adică o entitate care se impune individului din exterior; niciun amănunt din viaţa umană nu-i scapă. Încălcarea Legii sale introduce în mod inevitabil o dezordine care cere o reparare. Aceasta neputându-se considera niciodată adecvată, apare angoasa morţii şi a judecăţii divine.

Rămâne descumpăniţi când citim cuvintele pe care marele Bossuet i le adresează lui Isus pe cruce, într-un discurs al său de Vinerea Sfântă: "Te arunci, o, Isuse, în braţele Tatălui şi te simţi respins, simţi că este chiar El cel care te persecută, care te loveşte, El e cel care te abandonează, chiar El e cel care te zdrobeşte sub povara enormă şi insuportabilă a răzbunării sale... Mânia unui Dumnezeu supărat: Isus se roagă şi Tatăl mâniat nu-l ascultă; este dreptatea unui Dumnezeu răzbunător al supărărilor primite; Isus suferă şi Tatăl nu se îmblânzeşte!"9. Dacă aşa vorbea un orator de mărimea lui Bossuet, putem să ne imaginăm la ce anume se abandonau predicatorii populari ai timpului. Se înţelege atunci cum s-a format acea anumită imagine "predefinită" a lui Dumnezeu în inima omului.

Desigur, nu s-a ignorat niciodată milostivirea lui Dumnezeu! Dar ei s-a încredinţat numai obligaţia de a modera rigorile dreptăţii la care nu se poate renunţa. Mai mult, în practică, s-a făcut să depindă iubirea şi iertarea pe care Dumnezeu le acordă de iubirea şi de iertarea care se dăruieşte altora: dacă ierţi pe cel care te ofensează, Dumnezeu va putea, la rândul său, să te ierte. Şi, în realitate, aceasta este strada disperării. A rezultat un raport de negustorie cu Dumnezeu. Nu se spune că trebuie să aduni merite pentru a câştiga paradisul? Şi nu se atribuie mare relevanţă eforturilor care trebuie făcute, liturghiilor care trebuie oferite, lumânărilor care trebuie aprinse, novenelor care trebuie făcute?

Toate acestea, permiţând multor oameni în trecut să-i demonstreze lui Dumnezeu propria iubire, nu pot să fie aruncate, trebuie să fie respectate. Dumnezeu face să îmbobocească florile sale - şi pe sfinţii săi - în orice climă. Însă nu se poate nega că există riscul de a cădea într-o religie utilitară, a lui "do ut des". La bază este ideea că raportul cu Dumnezeu depinde de om. El nu se poate prezenta în faţa lui Dumnezeu cu mâinile goale, trebuie să aibă ceva ce să-i dăruiască. E adevărat că Dumnezeu îi spune lui Moise: "Nimeni nu se va prezenta în faţa mea cu mâinile goale" (Ex 23,15; 34,20), însă acesta este Dumnezeul legii, încă nu al harului. În împărăţia harului, omul trebuie să se prezinte la Dumnezeu tocmai "cu mâinile goale"; singurul lucru pe care trebuie să-l aibă "în mâini" când se prezintă la El, este Fiul său Isus.

Dar să vedem cum Duhul Sfânt, atunci când ne deschidem lui, schimbă această situaţie. El ne învaţă să privim la Dumnezeu cu un ochi nou: ca pe Dumnezeul legii, desigur, dar mai înainte ca pe Dumnezeul iubirii şi harului, Dumnezeul "plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr" (Ex 34,6). Ne face să-l descoperim ca aliat, prieten, ca acela care "nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci l-a dat pentru noi toţi" (aşa trebuie înţeles Rom 8,32!); deci, ca Tată preaiubitor. Într-un cuvânt, Duhul Sfânt ne comunică sentimentul pe care-l avea Isus faţă de Tatăl său. Apare atunci sentimentul filial care se traduce în mod spontan în strigătul: Abba, Tată! Ca acela care spune: "Eu nu te cunoşteam, sau te cunoşteam numai din auzite; acum te cunosc, ştiu cine eşti, ştiu că mă iubeşti cu adevărat, că eşti de partea mea". Fiul a luat locul sclavului, iubirea a luat locul temerii. În acest fel suntem cu adevărat "în pace cu Dumnezeu, şi pe planul subiectiv şi existenţial.

Să plecăm la munca noastră cotidiano cu o întrebare: Ce idee despre Dumnezeu Tatăl în inima mea: aceea a lumii sau aceea a lui Isus?

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(preluare după ercis.ro)

Note
1 E. R. Dodds, Pagani e cristiani in un'epoca di angoscia. Aspetti dell'esperienza religiosa da Marco Aurelio a Costantino, Florenţa, La Nuova Italia 1993.
2 Imn de la Laude de duminica a III-a din timpul de peste an.
3 Sfântul Leon cel Mare, In Nativitate Domini, XXXVI, 5 (PL 54, 215).
4 N. Cabasilas, Viaţa în Cristos, I, 5 (PG 150, 313); cf. Anselm, Cur Deus homo?, II, 18.20; Toma de Aquino, Summa theologiae, III, q. 46, art. 1, ad 3.
5 Cf. R. Girard, La violence et le sacré, Grasset, Paris 1972.
6 Cf. R. Girard, Il sacrificio, Milano 2004.
7 G. Theissen - A. Merz, Il Gesú storico, Queriniana, Brescia 2003, pag. 573.
8 Pseudo Dionisie Areopagitul, Numele divine, XI, 1 şu (PG 3, 948 şu).
9 J.B. Bossuet, ?uvres compl?tes, IV, Paris 1836, pag. 365.

Comentarii
Deocamdata nu sunt comentarii, insa poti fi primul care publica unul.

Publica un comentariu

Name (required)

Email (required)

Website

CAPTCHA image
Enter the code shown above:

Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2009 Reînnoirea Carismatica Catolica Romania