22 noiembrie 2017
View Article
13

Sfântul Grigore cel Mare şi înţelegerea spirituală a Scripturilor

În tentativa de a intra la şcoala Părinţilor pentru a da un nou elan şi profunzime credinţei noastre, nu poate lipsi o reflecţie despre modul lor de a citi Cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Grigore cel Mare va fi cel care ne va conduce la "înţelegerea spirituală" şi la o iubire reînnoită a Scripturilor.

Faţă de Scriptură s-a întâmplat în lumea modernă acelaşi lucru care s-a întâmplat pentru persoana lui Isus. Căutarea exclusivului sens istoric şi literal al Bibliei care a dominat în ultimele două secole pornea de la aceleaşi idei de bază şi a dus la aceleaşi rezultate al cercetării unui Isus istoric diferit de Cristos al credinţei. Isus se reducea la un om extraordinar, un mare reformator religios, dar nimic mai mult; Scriptura nu se reduce la o carte excelentă, dacă vrem chiar cea mai interesantă din lume, ci o carte ca altele, care trebuie studiată cu mijloacele cu care se studiază toate marile opere ale antichităţii. Astăzi se merge şi mai departe. Un anumit ateism militant maximalist, antiiudaic şi anticreştin, consideră Biblia, îndeosebi Vechiul Testament, ca o carte "plină de trăsnăi", care trebuie luată din mâinile oamenilor de astăzi.

Acestui asalt împotriva Scripturilor Biserica opune învăţătura sa şi experienţa sa. În Dei Verbum, Conciliul al II-lea din Vatican a reafirmat validitatea perenă a Scripturilor, Cuvânt al lui Dumnezeu adresat omenirii; liturgia Bisericii îi rezervă un loc de onoare în fiecare celebrare a sa; mulţi studioşi, la critica cea mai actualizată, unesc şi credinţa cea mai convinsă în valoarea transcendentă a cuvântului inspirat. Probabil dovada cea mai convingătoare este însă a experienţei. Tema care, aşa cum am văzut, a dus la afirmarea divinităţii lui Cristos la Niceea în 325 şi a Duhului Sfânt la Constantinopol în 381, se aplică în mod deplin şi Scripturii: în ea experimentăm prezenţa Duhului Sfânt, Cristos ne vorbeşte încă, efectul său asupra noastră este diferit de cel al oricărui alt cuvânt; aşadar nu poate să fie simplu cuvânt uman.

1. Vechiul devine nou

Scopul reflecţiei noastre este să vedem cum Părinţii ne pot ajuta să regăsim acea feciorie de ascultare, acea prospeţime şi libertate în apropierea noastră de Biblie, care permit să experimentăm forţa divină care se eliberează din ea. Părintele şi Învăţătorul Bisericii pe care-l alegem drept călăuză, am spus, este sfântul Grigore cel Mare, însă pentru a putea înţelege importanţa sa în acest domeniu trebuie să urcăm la izvoarele fluviului în care el însuşi se inserează şi să trasăm, măcar în mare parte, cursul său înainte de a ajunge la el.

În lectura Bibliei, Părinţii nu fac decât să continue în linia începută de Isus şi de apostoli, şi asta ar trebui deja să ne facă atenţi în evaluarea faţă de ei. O refuzare radicală a exegezei Părinţilor ar însemna o refuzare a exegezei lui Isus însuşi şi a apostolilor. Isus le explică discipolilor din Emaus tot ceea ce se referea la El în Scripturi; afirmă că Scripturile vorbesc despre El (cf. In 5,39), că Abraham a văzut ziua Lui (cf. In 8,56); multe gesturi şi cuvinte ale lui Isus au loc "ca să se împlinească Scripturile"; primii doi discipoli spun despre el: "L-am aflat pe cel despre care au scris Moise şi profeţii" (In 1,45).

Dar toate acestea erau împliniri parţiale ale Vechiului Testament. Transferarea totală se realizează pe cruce şi este cuprinsă în cuvântul lui Isus muribund: "Totul s-a împlinit". Şi în Vechiul Testament au existat noutăţi, reluări, transpoziţii; de exemplu întoarcerea din Babilon era văzută ca o reînnoire a minunăţiei exodului. Erau re-interpretări parţiale; acum are loc o re-interpretare totală: personaje, evenimente, instituţii, legi, templu, sacrificii, preoţie, totul apare dintr-o dată într-o altă lumină. Ca atunci când într-o cameră luminată de lumina slabă a unei candele, se aprinde dintr-o dată o lumină puternică de neon. Cristos care este "lumina lumii" este şi lumina Scripturilor. Când se citeşte că Isus înviat "deschide mintea discipolilor ca să înţeleagă Scripturile" (Lc 24,45), se înţelege această înţelegere nouă, realizată de Duhul Sfânt.

Mielul rupe sigiliile şi cartea istoriei sacre poate în sfârşit să fie deschisă şi citită (cf. Ap 5). Totul rămâne, dar nimic nu este ca înainte. Este clipa care uneşte - şi în acelaşi timp distinge - cele două Testamente şi cele două alianţe. "Clară şi strălucitoare, iat-o marea pagină care desparte cele două Testmente! Toate uşile se deschid"1. Exemplul cel mai clar pentru a înţelege ce se întâmplă în acest moment este consacrarea de la Liturghie, şi de fapt aceasta nu este decât memorialul celeilalte. Aparent nimic nu s-a schimbat pe altar în pâine şi în vin, şi totuşi ştim că după consacrare ele sunt de acum cu totul altceva şi le tratăm în mod foarte diferit decât înainte.

Apostolii continuă această lectură, aplicând-o Bisericii, precum şi vieţii lui Isus. Tot ceea ce este scris în exod era scris pentru Biserică (cf. 1Cor 10,11); stânca ce îi urma şi îi adăpa pe evrei în deşert îl vestea pe Cristos şi mana, pâinea coborâtă din cer; profeţii au vorbit despre el (cf. 1Pt 1,10 şu), ceea ce este spus despre Slujitorul suferind în Isaia s-a realizat în Cristos şi aşa mai departe.

Trecând de la Noul Testament la timpul Bisericii, observăm două folosiri diferite ale acestei noi înţelegeri a Scripturilor: una de tip apologetic şi una de tip teologic şi spiritual; prima, folosită în dialogul cu cei de afară, a doua pentru edificarea comunităţii. Faţă de iudei şi faţă de eretici cu care au în comun Scriptura se compun aşa numitele "testimonia" adică nişte culegeri de fraze sau pasaje biblice care trebuie folosite ca dovedire a credinţei în Cristos. Pe asta s-a bazat de exemplu Dialogul cu Trifon al sfântului Iustin, şi atâtea alte scrieri.

Folosirea teologică şi eclezială a lecturii spirituale începe cu Origene, considerat pe bună dreptate întemeietorul exegezei creştine. Bogăţia şi frumuseţea intuiţiilor sale cu privire la sensul spiritual al Scripturilor şi al aplicaţiilor sale practice este inepuizabilă. Ele vor face şcoală atât în Orient cât şi în Occident, unde începe să fie cunoscut pe timpul lui Ambrozie. Împreună cu bogăţia şi genialitatea sa, exegeza lui Origene introduce însă în tradiţia exegetică a Bisericii şi un element negativ datorat entuziasmului său faţă de spiritualismul de factură platonică. Să luăm următoarea afirmaţie de metodă:

"Nu trebuie crezut că faptele istorice sunt figuri ale altor fapte istorice şi lucrurile corporale figuri ale altor lucruri corporale, ci mai degrabă că lucrurile corporale sunt figuri ale lucrurilor spirituale şi faptele istorice figuri ale realităţilor inteligibile"2.

În acest mod, corespunderea orizontală şi istorică, proprie Noului Testament, prin care un personaj, un fapt, sau un cuvânt din Vechiul Testament este văzut ca profeţie şi figură (typos) a ceea ce se realizează în Cristos sau în Biserică, este înlocuită cu perspectiva verticală, platonică, prin care un fapt istoric şi vizibil, atât din Vechiul cât şi din Noul Testament, devine simbol al unei idei universale şi veşnice. Raportul dintre profeţie şi realizare tinde să se transforme în raportul dintre istorie şi spirit3.

2. Scripturile, pietre rectangulare

Prin Ambrozie şi alţii care au tradus operele sale în latină, metoda şi conţinuturile lui Origene intră puternic în venele creştinătăţii latine şi vor continua să curgă în ele întregul Ev Mediu. Care a fost, aşadar, în explicarea Scripturii, contribuţia latinilor? Putem s-o cuprindem răspunsul într-un cuvânt care este apoi cel care exprimă mai bine geniul lor propriu: organizare!

La aportul lui Origene se adaugă, este adevărat, aportul nu mai puţin creativ şi îndrăzneţ al unui alt geniu, cel al lui Augustin care va îmbogăţi cu intuiţii şi aplicaţii noi şi importante lectura Bibliei. Dar nu în această linie se situează aportul cel mai semnificativ al Părinţilor latini, adică în descoperirea de semnificaţii noi şi însemnate în Cuvântul lui Dumnezeu, cât mai ales în sistematizarea imensului material exegetic care se acumula în Biserică, trasând un soi de hartă pentru a se orienta în folosirea sa.

Acest efort de organizare - început cu Augustin - a fost dus la forma sa definitivă de Grigore cel Mare şi constă în doctrina sensului cvadruplu al Scripturii. În acest domeniu el este considerat "unul dintre principalii iniţiatori şi cei mai mari patroni ai doctrinei medievale a celor patru sensuri", până acolo încât se poate vorbi despre Evul Mediu ca despre "epoca gregoriană"4.

Doctrina celor patru sensuri ale Scripturii este o grilă, un mod de a organiza explicaţiile unui text biblic sau ale unei realităţi din istoria mântuirii, distingând în ele patru domenii sau nivele diferite de aplicaţie: 1. Nivelul literal şi istoric; 2. Nivelul alegoric (astăzi se preferă să fie numit tipologic) referit la credinţa în Cristos; 3. Nivelul moral, adică referit la acţiunea creştinului; 4. Nivelul escatologic, care se referă la împlinirea finală din cer. Scrie Grigore:

"Cuvintele Sfintei Scripturi sunt pietre rectangulare [...]. În fiecare eveniment din trecut pe care-l relatează [sensul literal], în fiecare lucru viitor pe care-l anunţă [sensul anagogic], în fiecare obligaţie morală pe care o predică [sensul moral], în fiecare realitate spirituală pe care o proclamă [sensul alegoric sau cristologic], din fiecare parte se susţin în picioare şi sunt incontestabile"5.

În Evul Mediu a fost compus un celebru dicton care rezumă această doctrină: Littera gesta docet, quid credas allegoria. / Moralis, quid aggas; quo tendas anagogia. "Litera te învaţă ceea ce s-a întâmplat; ceea ce trebuie să crezi, alegoria. / Morala, ce anume să faci; încotro să tinzi, anagogia". Probabil aplicaţia cea mai clară a acestei scheme o avem cu privire la Paşte. Conform literei sau istoriei, Paştele este ritul pe care evreii l-au îndeplinit în Egipt; conform alegoriei, cu referinţă la credinţă, el indică jertfirea lui Cristos adevărat miel pascal; conform moralei, el indică trecerea de la vicii la virtuţi, de la păcat la sfinţenie; conform anagogiei sau escatologiei, el indică trecerea de la lucrurile de aici de pe pământ la lucrurile de sus, sau şi Paştele veşnic care se va celebra în cer.

Nu este vorba despre o schemă rigidă şi mecanică, ci ductilă şi pasibilă de variaţii infinite, pornind de la ordinea cu care sunt prezentate diferitele sensuri. Iată un text al lui Grigore în care se vede libertatea cu care el însuşi foloseşte schema sensului cvadruplu şi cum cu ea ştie să scoată armonii multiple din Scriptură. Comentând imaginea din Ezechiel 2,10, pe sulul "scris înăuntru şi în afară" ("intus et foris", conform Vulgatei), spune:

"Sulul cuvântului lui Dumnezeu este scris înăuntru, prin alegorie; în afară, prin istorie. Înăuntru, prin înţelegerea spirituală; în afară prin simplul sens literal, adaptat spiritelor încă slabe. Înăuntru pentru că promite bunurile invizibile; în afară pentru că stabileşte ordinea lucrurilor vizibile cu corectitudinea preceptelor sale. Înăuntru, pentru că dăruieşte siguranţa bunurilor cereşti; în afară pentru că învaţă cum să folosim bunurile pământeşti sau cum să ne sustragem de la atracţia lor"6.

3. De ce mai avem nevoie de Părinţi pentru a citi Biblia

Ce anume putem reţine din acest mod aşa de liber şi clar de a sta în faţa Cuvântului lui Dumnezeu? Chiar şi un admirator al exegezei patristice şi medievale ca părintele de Lubac admite că nu putem nici să ne întoarcem la, nici s-o imităm în mod mecanic în timpul nostru7. Ar fi o operaţiune artificială, menită eşecului pentru că ne lipsesc fundamentele de la care ei porneau, universul spiritual în care ei se mişcau.

Grigore cel Mare şi Părinţii în general aveau dreptate cu privire la punctul fundamental care este de a citi Scripturile cu referinţă la Cristos şi la Biserică. Făceau asta deja, înainte de ei, am văzut, Isus şi apostolii. Partea slabă a exegezei lor se află în faptul de a fi crezut că pot să aplice acest criteriu la fiecare cuvânt din Biblie, în mod adesea fantezist, ducând simbolismul (de exemplu simbolismul cifrelor) la excese care astăzi ne fac adesea să zâmbim.

Putem fi siguri, notează de Lubac, că dacă ar trăi astăzi, ei ar fi cei mai entuziaşti în a folosi resursele critice puse la dispoziţie de progresul studiilor. Origene a desfăşurat o muncă titanică în timpul său din acest punct de vedere, procurându-şi şi confruntând între ele şi cu textul ebraic diferitele traduceri greceşti existente ale Biblie (Exapla), iar Augustin nu ezita să corecteze anumite explicaţii ale sale în lumina noii versiuni a Bibliei pe care o făcea Ieronim8.

Aşadar, ce anume rămâne valabil din moştenirea Părinţilor în acest domeniu? Probabil că aici, mai mult decât în altă parte, ei au un cuvânt decisiv de spus Bisericii de astăzi, lucru pe care trebuie să încercăm să-l descoperim. Ce anume caracterizează lectura Bibliei de către Părinţi, dincolo de ingenioasele lor alegorii şi aplicaţii deosebite, dincolo de însăşi doctrina celor patru sensuri ale Scripturii? Rămâne că ea este de sus până jos şi în fiecare punct al său o lectură de credinţă: pornea de la credinţă şi conducea la credinţă. Toate distincţiile lor între lectura istorică, alegorică, morală şi escatologică se reduc astăzi la o singură distincţie: aceea între o lectură de credinţă a Scripturii şi o lectură lipsită de credinţă, sau cel puţin lipsită de o anumită calitate de credinţă.

Să-i lăsăm deoparte pe studioşii Bibliei care nu cred pe care i-am amintit la început, pentru care ea este numai o carte interesantă, dar numai umană. Distincţia pe care aş vrea s-o scot în evidenţă este mai subtilă şi trece chiar printre credincioşi. Este distincţia între o lectură personală şi o lectură impersonală a Cuvântului lui Dumnezeu. Şi încerc să explic ceea ce intenţionez. Părinţii se apropiau de Cuvântul lui Dumnezeu cu o întrebare constantă: ce spune el, acum şi aici, Bisericii şi mie personal? Erau convinşi că Scriptura - în afară de conţinutul său obiectiv de credinţă şi de morală, valabil mereu şi pentru toţi - are mereu noi lumini de revărsat şi noi misiuni de indicat personal fiecăruia.

"Toată Scriptura, este scrisă, este inspirată de Dumnezeu" (2Tim 3,16). Expresia care este tradusă cu "inspirată de Dumnezeu", sau "divin inspirată", în limba originală este un cuvânt unic, theoplneustos, care conţine împreună cele două cuvinte: Dumnezeu (Theos) şi Duhul (Pneuma). Acest cuvânt are două semnificaţii fundamentale. Semnificaţia cea mai cunoscută este cea pasivă, scoasă în evidenţă în toate traducerile moderne: Scriptura este "inspirată de Dumnezeu". Un alt text din Noul Testament explică astfel această semnificaţie: "Mişcaţi de Duhul Sfânt au vorbi oamenii aceia (profeţii) din partea lui Dumnezeu" (2Pt 1,21). Aşadar, este doctrina clasică a inspiraţiei divine a Scripturii, aceea pe care o proclamăm ca articol de credinţă în Crez, atunci când spunem că Duhul Sfânt este cel "care a vorbit prin profeţi".

De obicei se scoate în evidenţă aproape numai un efect al inspiraţiei biblice: negreşelnicia biblică, adică faptul că Biblia nu conţine nicio greşeală (dacă înţelegem "greşeală", corect, ca absenţă a unui adevăr posibil omeneşte, într-un determinat context cultural, deci care poate fi cerut din partea celui care scrie). Însă inspiraţia biblică întemeiază mult mai mult decât simpla negreşelnicie a Cuvântului lui Dumnezeu (care este ceva negativ); întemeiază, pozitiv, caracterul său inepuizabil, forţa şi vitalitatea sa divină. Scriptura, spunea sfântul Ambrozie, este theopneustos nu numai pentru că este "inspirată de Dumnezeu", ci şi pentru că "îl suflă pe Dumnezeu", îl respiră pe Dumnezeu9! Acum îl suflă pe Dumnezeu!

"Cu ce anume se poate compara cuvântul Sfintei Scripturi - scrie sfântul Grigore - dacă nu cu o piatră focar, adică în care este ascuns focul? El este rece dacă se ţine numai în mână, dar lovit de fier, eliberează scântei şi emite foc"10.

Scriptura nu conţine numai gândul lui Dumnezeu fixat o dată pentru totdeauna; conţine şi inima lui Dumnezeu şi voinţa sa vie care îţi arată ceea ce vrea de la tine într-un anumit moment, şi probabil numai de la tine. Constituţia conciliară Dei Verbum preia şi ea acest filon al tradiţiei atunci când spune că "Sfintele Scripturi inspirate de Dumnezeu [inspiraţie pasivă!] şi redactate o dată pentru totdeauna, comunică în mod neschimbat cuvântului lui Dumnezeu însuşi şi fac să răsune în cuvintele profeţilor şi ale apostolilor glasul Duhului Sfânt [inspiraţie activă!]"11. Aşadar nu este vorba numai de a citi Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi de a ne lăsa citiţi de el; nu numai de a cerceta Scripturile, ci de a ne lăsa cercetaţi de Scripturi. Este vorba de a nu ne apropia de ele aşa cum pompierii intrau odinioară printre flăcări, adică îmbrăcând costume ignifuge care îi făceau să treacă prin flăcări fără să fie vătămaţi.

Preluând imaginea sfântului Iacob, mulţi Părinţi, între care Grigore cel Mare, aseamănă Scriptura cu o oglindă12. Ce să spunem despre unul care ar petrece tot timpul examinând forma şi materialul din care este făcută oglinda, epoca din care provine şi atâtea alte detalii, dar nu s-ar privi niciodată în oglindă? Aşa face acela care petrece timpul să rezolve toate problemele critice pe care le ridică Scriptura, izvoarele, genurile literare şi aşa mai departe, dar nu se priveşte niciodată în oglindă, sau mai bine zis nu permite niciodată oglinzii să-l privească şi să-l cerceteze profund, până acolo unde se desparte încheieturile măduvei. Lucrul cel mai important, cu privire la Scriptură, nu este de a rezolva punctele sale neclare, ci de a le pune în practică pe cel clare! Ea, spune tot Grigore al nostru, "se înţelege făcând-o"13.

O credinţă puternică în Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai indispensabilă pentru viaţa spirituală a creştinului, ci şi pentru orice formă de evanghelizare. există două moduri de a pregăti o predică sau o oricare vestire a credinţei, orală sau scrisă. Eu pot mai întâi să mă aşez la birou şi să aleg eu însuşi cuvântul care trebuie vestit şi tema care trebuie dezvoltată, bazându-mă pe cunoştinţele mele, pe preferinţele mele, etc. şi apoi, odată pregătit discursul, să mă pun în genunchi pentru a cere în grabă lui Dumnezeu să binecuvânteze ceea ce am scris şi să dea eficacitate cuvintelor mele. Este deja un lucru bun, dar nu este calea profetică. Trebuie urmată ordinea inversă: mai întâi în genunchi, apoi la birou.

Trebuie plecat de la certitudinea de credinţă că, în orice împrejurare, Domnul înviat are în inimă un cuvânt al său pe care doreşte să-l adreseze poporului său. Şi el nu întârzie să-l reveleze slujitorului său, dacă el cu umilinţă şi cu insistenţă îi cere asta. La început este vorba despre o mişcare aproape imperceptibilă a inimii: o mică lumină care se aprinde în minte, un cuvânt al Bibliei care începe să atragă atenţia şi care luminează o situaţie. Într-adevăr "cel mai mic dintre toate seminţele", dar după aceea îţi dai seama că înăuntru era totul; era un tunet care izbeşte cedrii din Liban. După aceea mergi la birou, deschizi cărţile tale, consulţi notiţele tale, îi consulţi pe Părinţii Bisericii, pe învăţători, pe poeţi... Dar este de acum cu totul altceva. Nu mai este Cuvântul lui Dumnezeu în slujba culturii tale, ci cultura ta în slujba Cuvântului lui Dumnezeu.

Origene descrie bine procesul care duce la această descoperire. Înainte de a găsi în Scriptură alimentul - spunea el - trebuie suportată o anumită "sărăcie a sensurilor; sufletul este înconjurat de întuneric din toate părţile, intră pe căi fără ieşire. Până când, dintr-o dată, după laborioasă cercetare şi rugăciune, iată că răsună glasul Cuvântului şi imediat ceva se luminează; cel pe care ea îl căuta îi merge în întâmpinare "sărind peste munţi şi săltând peste coline" (cf. Ct 2,8), adică deschizându-le mintea ca să primească un cuvânt al său puternic şi luminos14. Mare este bucuria care însoţeşte acest moment. Ea îl făcea pe Ieremia să spună: "Când cuvintele tale au ajuns la mine, le-am devorat cu aviditate; cuvântul tău a fost bucuria şi fericirea inimii mele" (Ier 15,16).

De obicei, răspunsul lui Dumnezeu vine sub forma unui cuvânt din Scriptură care însă în acel moment revelează extraordinara sa pertinenţă la situaţia şi la problema care trebuie tratată, ca şi cum ar fi fost scrisă înadins pentru ea. Făcând astfel, el vorbeşte, de fapt, "precum cu cuvintele lui Dumnezeu" (cf. 1Pt 4,11). Această metodă este valabilă mereu: pentru marile documente, ca pentru lecţia pe care învăţătorul o ţine novicilor săi, pentru conferinţa înaltă ca şi pentru umila omilie duminicală.

Noi toţi am experimentat ceea ce poate să facă un singur cuvânt al lui Dumnezeu profund crezut şi trăit mai înainte de cel care îl rosteşte şi uneori chiar fără ca el să ştie; adesea trebuie să se constante că, printre atâtea alte cuvinte, a fost acela care a atins inima şi a condus mai mulţi ascultători la confesional. Experienţa umană, imaginile, istoriile trăite, nimic din toate acestea nu este exclus din predica evanghelică, dar trebuie să fie supus cuvântului lui Dumnezeu care trebuie să stea mai presus de orice. Ne-a amintit asta Sfântul Părinte în paginile dedicate omiliei din Evangelii gaudium şi este aşa de îngâmfat din partea mea să cred că pot să adaug ceva.

Aş vrea să termin această meditaţie cu un gând de recunoştinţă faţă de fraţii evrei, şi ca urare pentru apropiata vizită a Sfântului Părinte în Israel. Dacă ne desparte de ei interpretarea pe care o dăm, ne uneşte iubirea comună faţă de Scripturi. În muzeul din Tel Aviv există o pictură de Reuben Rubin în care se văd nişte rabini care-şi strâng care la piept care la obraz sulurile cuvântului lui Dumnezeu şi le sărută aşa cum se sărută propria soţie. Cu fraţii evrei este posibil ceva asemănător cu ceea ce este ecumenismul spiritual între creştini, adică un a pune împreună, într-un climat de dialog şi de stimă reciprocă, ceea ce ne uneşte, fără a ignora sau a ascunde ceea ce ne desparte. Nu putem uita că de la ei am primit cele două lucruri mai preţioase pe care le avem în viaţă: pe Isus şi Scripturile.

Şi în acest an, Paştele ebraic cade în aceeaşi săptămână cu cel creştin. Să ne dorim nouă înşine şi lor Paşte fericit, sfânt şi Pesach fericit.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(preluare de pe www.ercis.ro)

Note
1 Paul Claudel, L'épée et le miroir: Les sept douleurs de la Sainte Vierge , Paris: Gallimard, 1939), 74-75.
2 Origene, Comentariu la Ioan, 10, 110 (GCS, Origenes vol. 4, pag. 189).
3 Cf. H. de Lubac, Histoire et Esprit. L'intelligence de l'Ecriture d'apr?s Orig?ne, Aubier, Paris 1950 (trad. ital. Storia e Spirito. La comprensione della Scrittura secondo Origene, Edizioni paoline, Roma 1971).
4 H. de Lubac, Exeg?se M?diévale. Les quatre sens de l'Ecriture, Aubier, Paris 1959, vol. I,1, pag. 189 ; vol. I, 2, pag. 537).
5 Grigore cel Mare, Omilii despre Ezechiel, II, IX, 8.
6 Grigore cel Mare, Omilii despre Ezechiel, I, IX, 30.
7 H. de Lubac, Storia e Spirito, cit. , pag. 629 şu.
8 Face asta de exemplu cu privire la semnificaţia cuvântului "paşte" în Enarrationes in Psalmos 120,6 (CC 40, pag. 1791).
9 Ambrozie, De Spiritu Sancto, III, 112.
10 Grigore cel Mare, Omilii despre Ezechiel, II,10,1.
11 Dei Verbum, nr. 21.
12 Grigore cel Mare, Moralia, I, 2, 1 (PL 75, 553D).
13 Ibid. I, 10,31.
14 Cf. Origene, In Mt Ser., 38 (GCS, 1933, pag. 7); In Cant.,3 (GCS, 1925, pag. 202).

Comentarii
Deocamdata nu sunt comentarii, insa poti fi primul care publica unul.

Publica un comentariu

Name (required)

Email (required)

Website

CAPTCHA image
Enter the code shown above:

Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2009 Reînnoirea Carismatica Catolica Romania