18 noiembrie 2017
View Article
20

III. Misterul întrupării contemplat cu ochii lui Francisc din Assisi

1. Greccio şi instituirea ieslei

Cunoaştem cu toţii istoria care la Greccio, cu trei ani înainte de moarte, demarează tradiţia de Crăciun a ieslei; dar este frumos s-o reevocăm, în linii mari, în această împrejurare. Scrie aşadar Celano:

"Cu circa două săptămâni înainte de sărbătoarea Naşterii, fericitul Francisc a chemat la el un om cu numele Ioan şi i-a spus: «Dacă vrei să celebrăm la Greccio Naşterea lui Isus, mergi înaintea mea şi pregăteşte ceea ce îţi spun: aş vrea să-l reprezint pe pruncul născut la Betleem şi într-un fel să văd cu ochii trupului necazurile în care s-a aflat din cauza lipsei lucrurilor necesare unui nou-născut, aşa cum a fost pus într-o iesle şi cum zăcea pe fân între bou şi măgăruş». [...]. Şi vine ziua veseliei. Francisc s-a îmbrăcat cu veşmintele diaconale pentru că era diacon şi cântă cu glas tare sfânta evanghelie: acel glas puternic şi dulce, limpede şi sonor îi răpeşte pe toţi în dorinţele de cer. Apoi vorbeşte poporului şi cu preadulci cuvinte reevocă pe nou-născutul rege sărac şi mica cetate din Betleem"1.

Importanţa episodului nu se află atât în faptul în sine şi nici în continuarea spectaculoasă pe care a avut-o în tradiţia creştină; se află în noutate pe care el îl revelează cu privire la înţelegerea pe care o avea sfântul despre misterul întrupării. Insistenţa prea unilaterală, şi uneori chiar obsesivă, asupra aspectelor ontologice ale întrupării (natură, persoană, unire hipostatică, comunicarea limbilor) a făcut adesea să se piardă din vedere adevărata natură a misterului creştin, reducându-l la un mister speculativ, care trebuie formulat cu categorii tot mai riguroase, dar foarte îndepărtate de însemnătatea oamenilor.

Francisc din Assisi ne ajută să integrăm viziunea ontologică a întrupării cu aceea mai existenţială şi religioasă. De fapt, nu contează numai să ştim că Dumnezeu s-a făcut om; contează să ştim şi ce tip de om s-a făcut. Este semnificativ modul diferit şi complementar în care Ioan şi Paul descriu evenimentul întrupării. Pentru Ioan, ea constă în faptul că Cuvântul care era Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1,1-14); pentru Paul, ea constă în faptul că "Cristos, fiind de natură divină, a asumat forma de slujitor şi s-a umilit pe sine însuşi făcându-se ascultător până la moarte" (cf. Fil 2,5 ş.u.). Pentru Ioan, Cuvântul, fiind Dumnezeu, s-a făcut om; pentru Paul "Cristos, bogat cum era, s-a făcut sărac" (cf. 2Cor 8,9).

Francisc din Assisi se situează în linia sfântului Paul. Mai mult decât pe realitatea ontologică a omenităţii lui Cristos (în care crede cu fermitate împreună cu toată Biserica), el insistă, până la înduioşare, pe umilinţa şi pe sărăcia ei. Două lucruri, spun izvoarele, aveau puterea să-l înduioşeze până la lacrimi, ori de câte ori auzea vorbindu-se despre ele: "umilinţa întrupării şi caritatea pătimirii"2. "Nu putea să se gândească din nou fără să plângă, în câtă lipsă s-a aflat în acea zi Fecioara sărmană. Odată, în timp ce era aşezat la prânz, un frate i-a amintit de sărăcia sfintei Fecioare şi lipsurile lui Cristos, Fiul său. Imediat s-a ridicat de la masă, a izbucnit în sughiţuri de durere şi cu faţa scăldată în lacrimi a mâncat restul de pâine pe pământul gol"3.

Francisc a redat astfel "trup şi sânge" misterelor creştinismului, adesea "descărnate" şi reduse la concepte şi silogisme în şcolile teologice şi în cărţi. Un studios german a văzut în Francisc din Assisi pe cel care a creat condiţiile pentru naşterea artei moderne renascentiste, deoarece dezleagă persoane şi evenimente de rigiditatea stilizată a trecutului şi le conferă aspect concret şi viaţă"4.

2. Crăciunul şi săracii

Distincţia dintre faptul întrupării şi modul ei, dintre dimensiunea sa ontologică şi cea existenţială, ne interesează pentru că aruncă o lumină singulară asupra problemei actuale a sărăciei şi a atitudinii creştinilor faţă de ea. Ajută să se dea un fundament biblic şi teologic alegerii preferenţiale a săracilor, proclamată în Conciliul Vatican II. De fapt, dacă prin faptul întrupării, Cuvântul, într-un anumit sens, l-a asumat pe fiecare om, aşa cum spuneau anumiţi părinţi ai Bisericii, prin modul în care ea s-a realizat el a asumat, cu un titlu cu totul special, pe cel sărac, pe cel smerit, pe cel suferind, până acolo încât să se identifice cu ei.

Desigur, în cel sărac nu este acelaşi gen de prezenţă a lui Cristos care este în Euharistie şi în celelalte sacramente, dar este vorba tot despre o prezenţă adevărată, "reală". El a "instituit" acest semn, aşa cum a instituit Euharistia. Cel care a rostit asupra pâinii cuvintele "Acesta este trupul meu", a spus tot aceste cuvinte şi despre săraci. Le-a spus atunci când, vorbind despre ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut, pentru cel înfometat, însetat, prizonier, gol şi străin, a declarat în mod solemn: "Mie mi-aţi făcut" şi "Mie nu mi-aţi făcut". De fapt asta echivalează cu a spune: "Acea persoană zdrenţăroasă, care are nevoie de un pic de pâine, acel bătrân care murea degerat de frig pe trotuar, eu eram!". "Părinţii conciliari - a scris Jean Guitton, observator laic la Conciliul Vatican II - au regăsit sacramentul sărăciei, prezenţa lui Cristos sub speciilor celor care suferă"5.

Nu-l primeşte pe deplin pe Cristos acela care nu este dispus să-l primească pe cel sărac cu care el s-a identificat. Cel care, în momentul împărtăşaniei, se apropie plin de fervoare să-l primească pe Cristos, dar are inima închisă faţă de cei săraci, se aseamănă, ar spune sfântul Augustin, cu unul care vede venind de departe un prieten pe care nu l-a întâlnit de mulţi ani. Plin de bucurie, aleargă în întâmpinarea lui, se ridică în vârful picioarelor pentru a-i săruta fruntea, dar făcând asta nu-şi dă seama că îl calcă pe picioare cu pantofi cu cuie. De fapt, săracii sunt picioarele goale pe care Cristos le-a pus încă pe acest pământ.

Săracul este şi el un "vicar al lui Cristos", unul care ţine locul lui Cristos. Vicar, în sens pasiv, nu activ. Adică nu în sensul că ceea ce face săracul este ca şi cum ar face Cristos, ci în sensul că ceea ce i se face săracului este ca şi cum i s-ar face lui Cristos. Este adevărat, aşa cum scrie sfântul Leon cel Mare, că, după înălţare, "tot ceea ce era vizibil în Domnul nostru Isus Cristos a trecut în semnele sacramentale ale Bisericii"6, dar este la fel de adevărat că, din punct de vedere existenţial, el a trecut şi în cei săraci şi în toţi cei despre care el a spus: "Mie mi-aţi făcut".

Să tragem consecinţa care derivă din toate acestea pe planul ecleziologiei. Ioan al XXIII-lea, cu ocazia Conciliului, a creat expresia "Biserica săracilor"7. Ea îmbracă o semnificaţie care merge probabil dincolo de ceea ce se înţelege la prima vedere. Biserica săracilor nu este constituită numai din săracii Bisericii! Într-un anumit sens, toţi săracii din lume, fie ei botezaţi sau nu, îi aparţin. Sărăcia şi suferinţa lor este botezul lor de sânge. Dacă creştinii sunt cei care au fost "botezaţi în moartea lui Cristos" (Rom 6,3), cine este, de fapt, mai botezat în moartea lui Cristos decât ei?

Cum să nu-i considerăm, într-un fel, Biserica lui Cristos, dacă însuşi Cristos i-a declarat trupul său? Ei sunt "creştini", nu pentru că se declară apartenenţi lui Cristos, ci pentru că Isus Cristos i-a declarat apartenenţi lui: "Mie mi-aţi făcut!". Dacă există un caz în care expresia controversată "creştini anonimi" poate să aibă o aplicaţie plauzibilă, este tocmai acesta al săracilor.

Aşadar, Biserica lui Cristos este cu mult mai vastă decât ceea ce spun statisticile actuale. Nu prin modul simplu de a spune, ci într-adevăr, realmente. Niciunul dintre fondatorii de religii nu s-a identificat cu săracii aşa cum a făcut Isus. Niciunul n-a proclamat: "Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40), unde "fratele mai mic" nu-l indică numai pe cel care crede în Cristos, ci, aşa cum este admis de toţi, pe orice om.

Rezultă că papa, vicar al lui Cristos, este într-adevăr "părintele săracilor", păstorul acestei turme imense, şi este o bucurie şi un stimulent pentru întregul popor creştin să vezi cât de mult a fost îndrăgit acest rol de ultimii suverani pontifi şi în mod deosebit de păstorul care stă astăzi pe catedra lui Petru. El este glasul cel mai autoritar care se ridică în apărarea lor. Glasul celui care nu are glas. Cu adevărat "n-a uitat de cei săraci"!

Noi tindem să punem, între noi şi săraci, geamuri duble. Efectul geamurilor duble, aşa de exploatat astăzi în construcţii, este că împiedică trecerea frigului, a căldurii şi a zgomotelor, dizolvă totul, face să ajungă totul atenuat, căptuşit. Şi de fapt îi vedem pe săraci mişcându-se, agitându-se, urlând în spatele ecranului televizorului, în paginile ziarelor şi revistelor misionare, însă strigătul lor ajunge la noi ca foarte de departe. Nu ne pătrunde în inimă. Spun asta şi spre uluirea şi ruşinea mea. Cuvântul "săracii!", "extracomunitarii!" provoacă, în ţările bogate, ceea ce provoca în romanii antici strigătul "barbarii!": descumpănirea, panica. Ei se străduiau să construiască fortăreţe şi să trimită armate la graniţe pentru a-i ţine la distanţă, însă istoria spune că totul este inutil.

Noi plângem şi protestăm - şi pe bună dreptate! - pentru copiii care sunt împiedicaţi să se nască, dar n-ar trebui să facem la fel pentru milioanele de copii născuţi şi făcuţi să moară de foame, boli, copii constrânşi să meargă la război şi să se ucidă între ei pentru interese de care nu suntem străini noi, cei din ţările bogate? Oare nu pentru că primii aparţin continentului nostru şi au aceeaşi culoare ca noi, în timp ce ceilalţi aparţin unui alt continent şi au o culoare diferită? Protestăm - şi mai mult decât pe bună dreptate! - pentru bătrânii, bolnavii, malformaţii ajutaţi (uneori împinşi) să moară prin eutanasie; dar n-ar trebui să facem la fel pentru bătrânii care mor degeraţi de frig sau abandonaţi singuri destinului lor? Legea liberalistă "a trăi şi a lăsa să trăiască" n-ar trebui niciodată să se transforme în legea "a trăi şi a lăsa să moară", cum se întâmplă în schimb în întreaga lume.

Desigur, legea naturală este sfântă, dar tocmai pentru a avea forţa de a o aplica avem nevoie să pornim din nou de la credinţa în Isus Cristos. Sfântul Paul a scris: "ceea ce Legea nu putea, întrucât era slabă din cauza trupului, Dumnezeu a putut trimiţându-l pe Fiul său" (Rom 8,3). Primii creştini, cu obiceiurile lor, au ajutat statul să-şi schimbe propriile legi; noi, creştinii de astăzi, nu putem face contrariul şi să credem că statul cu legile sale e cel care trebuie să schimbe obiceiurile oamenilor.

3. A iubi, a ajuta, a evangheliza pe cei săraci

Primul lucru care trebuie făcut faţă de cei săraci este, aşadar, stricarea geamurilor duble, depăşirea indiferenţei şi insensibilităţii. Trebuie, aşa cum ne îndeamnă întocmai papa, "să ne dăm seama" de cei săraci, să ne lăsăm cuprinşi de o nelinişte sănătoasă faţă de prezenţa lor în mijlocul nostru, adesea la doi paşi de casa noastră. Ceea ce trebuie să facem în concret pentru ei se poate rezuma în trei cuvinte: a-i iubi, a-i ajuta, a-i evangheliza.

A iubi pe cei săraci. Iubirea faţă de cei săraci este una dintre trăsăturile cele mai obişnuite ale sfinţeniei catolice. În sfântul Francisc însuşi, am văzut în prima meditaţie, iubirea faţă de cei săraci, pornind de la Cristos sărac, vine înainte de iubirea sărăciei şi ea a fost cea care l-a făcut să se căsătorească cu sărăcia. Pentru unii sfinţi, ca sfântul Vincenţiu de' Paoli, Maica Tereza de Calcutta şi nenumăraţi alţii, iubirea faţă de cei săraci a fost chiar calea lor spre sfinţenie, carisma lor.

A-i iubi pe cei săraci înseamnă înainte de toate a-i respecta şi a recunoaşte demnitatea lor. În ei, tocmai datorită lipsei altor titluri şi distincţii secundare, străluceşte cu lumină mai vie demnitatea radicală a fiinţei umane. Într-o omilie de Crăciun ţinută la Milano, cardinalul Montini spunea: "Viziunea completă a vieţii umane sub lumina lui Cristos vede într-un sărac ceva mai mult decât un nevoiaş; vede în el un frate îmbrăcat în mod misterios cu o demnitate, care obligă să i se dea reverenţă, să fie primit cu grijă, să fie compătimit dincolo de merit"8.

Însă săracii nu merită numai compătimirea noastră; merită şi admiraţia noastră. Ei sunt adevăraţii campioni ai umanităţii. Se împart în fiecare an cupe, medalii de aur, de argint, de bronz; pentru merit, pentru amintire sau pentru învingătorii de competiţii. Şi eventual numai pentru că au fost capabili să alerge într-o fracţiune de secundă mai puţin decât ceilalţi cei o sută, două sute sau patru sute de metri garduri, sau să sară un centimetru mai sus decât ceilalţi, sau să învingă un maraton, sau o întrecere de slalom.

Şi totuşi dacă unul ar observa de ce salturi mortale, de ce rezistenţă, de ce slalomuri sunt capabili uneori săracii, şi nu numai o dată, ci pentru toată viaţa, prestaţiile celor mai vestiţi atleţi ni s-ar părea jocuri de copii. Ce este un maraton în comparaţie, de exemplu, cu ceea ce face un om-ricşă din Calcutta, care la sfârşitul vieţii a făcut pe jos echivalentul mai multor înconjururi ale pământului, în căldura cea mai epuizantă, cărând unul sau doi pasageri, pe străzi stricate, printre gropi şi băltoace, strecurându-se printre o maşină şi alta ca să nu fie lovit?

Francisc din Assisi ne ajută să descoperim un motiv şi mai puternic pentru a-i iubi pe cei săraci: faptul că ei nu sunt pur şi simplu "semenii" noştri sau "aproapele" nostru: sunt fraţii noştri! Fraţi sunt cei care au unul şi acelaşi tată şi oamenii sunt fraţi pentru că au un unic Tată în ceruri! Isus a spus: "Unul singur este Tatăl vostru cel din ceruri, iar voi toţi sunteţi fraţi" (cf. Mt 23,8-9), însă acest cuvânt a fost înţeles până acum ca adresat numai discipolilor. În tradiţia creştină, frate în sens strict este numai cel care împărtăşeşte aceeaşi credinţă şi a primit acelaşi Botez.

Francisc preia cuvântul lui Cristos şi îi dă o amploare universală care este aceea pe care cu siguranţă o avea în minte Isus. Francisc a pus, într-adevăr, "toată lumea în stare de fraternitate"9. Îi numeşte fraţi nu numai pe fraţii săi şi pe colegii săi de credinţă, ci şi pe leproşi, pe hoţi, pe turci, adică pe credincioşi şi pe necredincioşi, pe cei buni şi pe cei răi, mai ales pe cei săraci. O noutate absolută: extinde conceptul de frate şi soră chiar şi la creaturile neînsufleţite: soarele, luna, pământul, apa şi chiar moartea. Aceasta, desigur, este poezie, mai mult decât teologie. Sfântul ştie bine că între ele şi creaturile umane, făcute după imaginea lui Dumnezeu, există aceeaşi diferenţă ca între fiul unui artist şi operele create de el. Însă sensul de fraternitate universală al Sărăcuţului nu are graniţe.

Contribuţia fraternităţii este contribuţia specifică pe care credinţa creştină o poate da pentru a întări în lume pacea şi lupta împotriva sărăciei, aşa cum sugerează tema următoarei Zile Mondiale a Păcii: "Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace". Dacă ne gândim bine, ea este unicul fundament adevărat şi nu veleitar. De fapt, ce sens are a vorbi despre fraternitate şi despre solidaritate umană, dacă se porneşte de la o anumită viziune ştiinţifică despre lume care cunoaşte, ca unice forţe în acţiune în lume, "întâmplarea şi necesitatea"? Cu alte cuvinte, dacă se porneşte de la o viziune filozofică precum aceea a lui Nietzsche, conform căreia lumea nu este decât voinţă de putere şi orice tentativă de a se opune acesteia este numai semn al resentimentului celor slabi împotriva celor puternici? Are dreptate cel care spune că "dacă fiinţa este numai haos şi forţă, acţiunea care caută pacea şi dreptatea este destinată în mod inevitabil să rămână fără fundament"10. În acest caz lipseşte un motiv suficient pentru a se opune liberalismului neînfrânat şi "inegalităţii" denunţate cu forţă de papa în exortaţia Evangelii gaudium.

După obligaţia de a-i iubi şi a-i respecta pe cei săraci urmează aceea de a-i ajuta. Aici ne vine în ajutor sfântul Iacob. La ce foloseşte, spune el, să ne umplem de milă în faţa unui frate sau a unei surori lipsiţi de haine şi de mâncare, spunându-le: "Sărăcuţul, cât de mult suferi! Mergi, încălzeşte-te, satură-te!", dacă tu nu-i dai nimic din ceea ce are nevoie pentru a se încălzi şi a se hrăni? Compasiunea, ca şi credinţa, fără fapte este moartă (cf. Iac 2,15-17). Isus la judecată nu va spune "Am fost gol şi m-aţi compătimit", ci "Am fost gol şi m-aţi îmbrăcat". Nu trebuie să-l certăm pe Dumnezeu în faţa mizeriei din lume, ci trebuie să ne certăm pe noi înşine. Într-o zi, văzând o copilă care tremura de frig şi care plângea de foame, un om a fost cuprins de un acces de răzvrătire şi a strigat: "O, Dumnezeule, unde eşti? De ce nu faci ceva pentru creatura aceea nevinovată?". Însă un glas interior i-a răspuns: "Desigur că am făcut ceva. Te-am făcut pe tine!". Şi a înţeles imediat.

Însă astăzi nu mai este suficientă simpla pomană. Problema sărăciei a devenit planetară. Când părinţii Bisericii vorbeau despre săraci se gândeau la săracii din oraşul lor sau maxim la cei din oraşul vecin. Aproape că nu cunoşteau altul, decât foarte vag şi, de altfel, chiar dacă l-ar fi cunoscut, a face să ajungă ajutoarele ar fi fost şi mai dificil, într-o societate ca a lor. Astăzi ştim că acest lucru nu este suficient, chiar dacă nimic nu ne scuteşte să facem ceea ce putem şi la acest nivel individual.

Exemplul atâtor bărbaţi şi femei din timpul nostru ne arată că există atâtea lucruri care se pot face pentru a ajuta, fiecare după propriile mijloace şi posibilităţi, pe săraci şi a promova ridicarea lor. Vorbind despre "strigătul săracilor" în Evangelica testificatio, Paul al VI-lea ne spunea îndeosebi nouă, călugărilor: "El îi induce pe unii dintre voi să ajungă la cei săraci în condiţia lor, să împărtăşească neliniştile lor sfâşietoare. Pe de altă parte, invită multe institute ale voastre să transforme în favoarea săracilor anumite opere ale lor"11.

A elimina sau a reduce abisul nedrept şi scandalos care există între bogaţi şi săraci în lume este misiunea cea mai urgentă şi cea mai uriaşă pe care mileniul de curând încheiat a încredinţat-o noului mileniu în care am intrat. Sperăm să nu fie tot problema numărul unu pe care acest mileniu o lasă ca moştenire următorului.

În sfârşit, a-i evangheliza pe cei săraci. Aceasta a fost misiunea pe care Isus a recunoscut-o ca a sa prin excelenţă: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18) şi pe care a indicat-o trimişilor lui Ioan Botezătorul ca semn al prezenţei împărăţiei: "Săracilor li se aduce vestea cea bună" (Mt 11,5). Nu trebuie să permitem ca reaua noastră conştiinţă să ne facă să comitem nedreptatea enormă de a priva de vestea cea bună pe cei care sunt primii şi cei mai naturali destinatari ai ei. Eventual, aducând, ca scuză a noastră, proverbul că "stomacul gol nu are urechi". Acţiunea socială trebuie să însoţească evanghelizarea, niciodată nu trebuie s-o înlocuiască.

Isus înmulţea pâinile şi în acelaşi timp şi cuvântul, ba chiar mai întâi administra, uneori timp de trei zile la rând, cuvântul, apoi se îngrijea şi de pâini. Nu numai cu pâine trăieşte săracul, ci şi cu speranţă şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Săracii au dreptul sacrosanct de a asculta evanghelia integrală, nu în ediţie redusă sau polemică; evanghelia care vorbeşte despre iubire faţă de cei săraci, dar nu despre ură faţă de cei bogaţi.

4. Bucurie în ceruri şi bucurie pe pământ

Să terminăm pe un alt ton. Pentru Francisc din Assisi, Crăciunul nu era numai ocazia de a plânge asupra sărăciei lui Cristos; era şi sărbătoarea care avea puterea de a face să explodeze toată capacitatea de bucurie care era în inima sa şi era imensă. La Crăciun el făcea literalmente nebunii.

"Voia ca în această zi săracii şi cerşetorii să fie săturaţi de bogaţi şi ca boii şi măgarii să primească o raţie de hrană şi de fân mai îmbelşugată decât de obicei. Dacă voi putea să-i vorbesc împăratului - spunea el - îl voi implora să dea un edict general, prin care toţi cei care au posibilităţi să trebuiască să împrăştie pe drumuri grâu şi cereale, pentru ca într-o zi de atâta solemnitate păsărelele şi îndeosebi surorile ciocârlii să aibă din belşug"12.

Devenea ca unul dintre acei copii care stau cu ochii plini de uimire în faţa ieslei. În timpul ceremoniei de Crăciun la Greccio, relatează biograful, când rostea numele "Betleem" se umplea gura de voce şi mai mult de afect tandru, producând un sunet ca un behăit de oaie. Şi de fiecare dată când spune "Prunc din Betleem" sau "Isus", trecea limba peste buze, ca şi cum ar fi gustat şi reţinut toată dulceaţa acelor cuvinte.

Există un cântec de Crăciun care exprimă la perfecţie sentimentele sfântului Francisc în faţa ieslei şi acest lucru nu uimeşte dacă ne gândim că el a fost scris, cuvinte şi muzică, de un sfânt ca el, sfântul Alfons Maria de' Liguori. Ascultându-l în timpul Crăciunului, să ne lăsăm înduioşaţi de mesajul său simplu, dar esenţial:

Tu scendi dalle stelle o Re del cielo,
e vieni in una grotta al freddo e al gelo...
A te che sei del mondo il Creatore,
mancano i panni e il fuoco, o mio Signore.
Caro eletto pargoletto, quanta questa povertà
più mi innamora, giacché ti fece amor povero ancora.

[Tu te cobori din stele, o, rege al cerului,
şi vii într-o peşteră în frig şi în ger...
Ţie care eşti al lumii Creator
îţi lipsesc scutecele şi focul, o, Domnul meu.
Iubit copilaş ales, cât de mult această sărăcie
mă îndrăgosteşte şi mai mult, de vreme ce iubirea te face şi mai sărac].

Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, Crăciun fericit!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(Preluare de pe www.ercis.ro)

Note
1 Celano, Vita Prima, 84-86 (Fonti Francescane, 468-470).
2 Ibid., 30, (FF 467).
3 Celano, Vita Seconda, 151 (FF 788).
4 H. Thode, Franz von Assisi und die Anfänge der Kunst des Renaissance in Italien, Berlin 1885.
5 J. Guitton, cit. de R. Gil, Presencia de los pobres en el concilio, în: "Proyección" 48, 1966, pag. 30.
6 Sfântul Leon cel Mare, Discurs 2 despre Înălţare, 2 (PL 54, 398).
7 În AAS 54 [1962], 682.
8 Cf. Il Gesú di Paolo VI, a cura di V. Levi, Milano 1985, pag. 61.
9 P. Damien Vorreux, Saint François d'Assise, Documents, Paris 1968, pag. 36.
10 V. Mancuso, în: La Repubblica, vineri 4 octombrie 2013.
11 Paul al VI-lea, Evangelica testificatio, 18 (EV, 4, pag. 651).
12 Celano, Vita Seconda, 151 (FF 787-788).

Comentarii
Deocamdata nu sunt comentarii, insa poti fi primul care publica unul.

Publica un comentariu

Name (required)

Email (required)

Website

CAPTCHA image
Enter the code shown above:

Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2009 Reînnoirea Carismatica Catolica Romania