22 noiembrie 2017
View Article
14

II. Umilinţa ca adevăr şi ca slujire în sfântul Francisc de Assisi

1. Umilinţa obiectivă şi umilinţa subiectivă

Să ascultăm un episod din viaţa lui Francisc de Assisi în limba încântătoare din "Florilegiu":

Într-o zi, întorcându-se sfântul Francisc din pădure şi din rugăciune şi în timp ce ieşea din pădure, numitul frate Masseo a voit să încerce dacă el era umil şi întâmpinându-l şi aproape insultând a spus: "De ce la tine, de ce la tine, de ce la tine?". Sfântul Francisc răspunde: "Ce anume vrei să spui?". A spus fratele Masseo: "Spun, de ce la tine toată lumea se îndreaptă şi orice persoană pare că doreşte să te vadă şi să te audă şi să ţi se supună? Tu nu eşti un om frumos la trup, tu nu ai mare ştiinţă, tu nu eşti nobil, aşadar de ce toată lumea merge după tine?". Auzind asta sfântul Francisc, complet îmbucurat în spirit [...], s-a adresat fratelui Masseo şi a spus: "Vrei să ştii de ce la mine? Vrei să ştii de ce la mine? Vrei să ştii de ce toată lumea vrea să vină după mine? Asta pentru că ochii preasfinţi ai lui Dumnezeu n-au văzut printre păcătoşi pe niciunul mai laş, nici mai insuficient, nici mai mare păcătos decât mine"1.

Întrebarea se pune astăzi cu motiv mai puternic decât în timpul fratelui Masseo. În acel timp lumea care mergea după Francisc era lumea limitată din Umbria şi din Italia centrală; acum ea este literalmente toată lumea, adesea şi lumea care nu crede sau a credincioşilor din alte religii. Răspunsul sărăcuţului dat fratelui Masseo era sincer, dar nu era adevăratul răspuns. În realitate toată lumea admiră şi este fascinată de Francisc pentru că vede realizate în el acele valori la care aspiră toţi oamenii: libertatea, pacea cu ei înşişi şi cu creaţia, bucuria, fraternitatea universală.

Noi vom vorbi, în această circumstanţă, despre o calitate a lui Francisc la care lumea nu aspiră deloc, sau foarte puţini fac asta, dar care este în schimb rădăcina din care au răsărit în el toate celelalte valori atât de apreciate: umilinţa sa. Conform lui Dante Alighieri, toată gloria lui Francisc depinde de faptul că "s-a făcut mic"2, adică de umilinţa sa.

Dar în ce a constat umilinţa sfântului Francisc? În toate limbile, prin care a trecut Biblia pentru a ajunge până la noi, adică în ebraică, în greacă, în latină şi în italiană, cuvântul "umilinţă" are două semnificaţii fundamentale: una obiectivă care indică josnicie, micime sau mizerie de fapt şi una subiectivă care indică sentimentul sau recunoaşterea pe care o are cineva despre propria micime. Aceasta din urmă e ceea ce înţelegem prin virtutea umilinţei.

Când în Magnificat Maria spune: "A privit la umilinţa (tapeinosis) slujitoarei sale", înţelege umilinţă în sens obiectiv, nu subiectiv! Pentru aceasta, foarte oportun în diferite limbi, de exemplu în germană, termenul este tradus cu "micime" (Niedrigkeit). De altfel, cum se poate crede că Maria preamăreşte umilinţa sa şi îi atribuie ei alegerea lui Dumnezeu, fără a distruge, chiar cu asta, umilinţa Mariei? Şi totuşi uneori s-a scris în mod imprudent că Mariei nu i se recunoaşte nicio altă virtute decât aceea a umilinţei, ca şi cum, în acest mod, s-ar aduce o mare cinste şi nu o mare greşeală acestei virtuţi.

Virtutea umilinţei are un statut cu totul special: o are cel care nu crede că o are, nu o are cel care crede că o are. Numai Isus se poate declara "umil cu inima" şi că este aşa; asta, vom vedea, este caracteristica unică şi irepetabilă a umilinţei omului-Dumnezeu. Aşadar, Maria nu avea virtutea umilinţei? Desigur că o avea şi în grad foarte înalt, însă acest lucru îl ştia numai Dumnezeu, ea nu. De fapt, tocmai asta constituie caracteristica inegalabilă a adevăratei umilinţe: că parfumul său este perceput numai de Dumnezeu, nu de cel care îl emană. Sfântul Bernard scrie: "Adevăratul umil este cel care vrea să fie considerat laş, nu proclamat umil"3. Umilinţa lui Francisc, ne-a arătat fragmentul fratelui Masseo, este tocmai de acest tip: el nu se considera umil, ci se considera laş.

2. Umilinţa ca adevăr

Umilinţa lui Francisc are două izvoare de iluminare, unul de natură teologică şi unul de natură cristologică. Să reflectăm asupra celui dintâi. În Biblie găsim acte de umilinţă care nu pornesc de la om, de la considerarea propriei mizerii sau de la propriul păcat, ci are ca unic motiv pe Dumnezeu şi sfinţenia sa. Aceasta este exclamaţia lui Isaia: "Sunt un om cu buze necurate", în faţa manifestării neaşteptate a gloriei şi a sfinţeniei lui Dumnezeu în templu (cf. Is 6,5 şu); acesta este şi strigătul lui Petru după pescuirea miraculoasă: "Îndepărtează-te de mine pentru că sunt un păcătos!" (Lc 5,8).

Suntem în faţa umilinţei esenţiale, aceea a creaturii care conştientizează cine este în faţa lui Dumnezeu. Atât timp cât persoana se măsoară cu ea însăşi, cu alţii sau cu societatea, nu va avea niciodată ideea exactă a ceea ce este; îi lipseşte măsura. "Ce accent infinit, a scris Kierkegaard, cade asupra eului în momentul în care obţine ca măsură pe Dumnezeu!"4. Francisc a avut în mod eminent această umilinţă. O maximă pe care o repeta adesea era: "Ceea ce un om este în faţa lui Dumnezeu, aceea este şi nimic mai mult"5.

Florilegiul relatează că într-o noapte, fratele Leon a voit să urmărească de departe ce făcea Francisc în timpul rugăciunii sale nocturne în pădurea Verna şi de departe îl auzea şoptind îndelung câteva cuvinte. Ziua următoare, sfântul l-a chemat şi, după ce l-a certat cu amabilitate pentru că a contravenit poruncii sale, i-a revelat conţinutul rugăciunii sale: "Să ştii, frate oiţă a lui Isus Cristos, că atunci când eu spuneam cuvintele acelea pe care tu le-ai auzit, atunci mi se arătaseră sufletului meu două lumini, una a veştii şi a cunoaşterii despre mine însumi, cealaltă a veştii şi a cunoaşterii Creatorului. Atunci când eu spuneam: Cine eşti tu, o, preadulcele meu Dumnezeu?, atunci eu eram într-o lumină de contemplaţie, în care eu vedeam abisul infinitei bunătăţi şi înţelepciuni şi puteri a lui Dumnezeu; şi atunci când eu spuneam: Cine sunt eu?, eu eram în lumina de contemplaţie, în care eu vedeam adâncul înlăcrimat al laşităţii şi mizeriei mele"6.

Era ceea ce îi cerea lui Dumnezeu sfântul Augustin şi care considera apogeul întregii înţelepciuni: Noverim me, noverim te. Ca eu să mă cunosc pe mine şi ca eu să te cunosc pe tine; ca eu să mă cunosc pe mine pentru a mă umili şi ca eu să te cunosc pe tine pentru a te iubi"7.

Episodul cu fratele Leon este cu siguranţă înfrumuseţat, ca întotdeauna în Florilegiu, însă conţinutul corespunde perfect ideii pe care Francisc o avea despre sine şi despre Dumnezeu. Este dovada începutului cântecului creaturilor cu distanţa infinită pe care o pune între Dumnezeu "preaînalt, atotputernic, Domn bun", căruia i se cuvine "lauda, gloria, cinstea şi binecuvântarea", iar sărmanul muritor care nu este vrednic nici măcar să "pomenească", adică să rostească numele său.

Preaînalte, atotputernice, bun Domn,

Numai ţie se cuvine lauda, gloria şi cinstea şi orice binecuvântare.

Numai Ţie, Preaînalte, se cuvine laudă,

şi niciun om nu este vrednic să te pomenească.

În această lumină, pe care am numit-o teologică, umilinţa ne apare în mod esenţial ca adevăr. "Mă întrebam într-o zi, scrie sfânta Tereza de Avila, pentru ce motiv Domnul iubeşte atât de mult umilinţa şi îmi vine în minte dintr-o dată, fără nicio reflecţie a mea, că acest lucru trebuie să fie pentru că este adevărul suprem, iar umilinţa este adevăr"8.

Este o lumină care nu umileşte, ci dimpotrivă dă bucurie imensă şi preamăreşte. De fapt, a fi umili nu înseamnă a fi nemulţumiţi de sine şi nici a recunoaşte propria mizerie, nici, în anumite privinţe, propria micime. Înseamnă a-l privi mai întâi pe Dumnezeu decât pe sine înşişi şi a măsura abisul care separă finitul de infinit. Cu cât ne dăm seama mai mult de asta, cu atât devenim mai umili. Atunci începem chiar să ne bucurăm de propriul nimic, pentru că graţie lui putem săi oferim lui Dumnezeu o faţă a cărei micime şi a cărei mizerie a fascinat încă din veşnicie inima Treimii.

O mare discipolă a sărăcuţului, pe care papa Francisc de curând a proclamat-o sfântă, Angela de Foligno, fiind aproape de moarte a exclamat: "O, nimic necunoscut, o, nimic necunoscut! Sufletul meu nu poate avea viziune mai bune în această lume decât să contemple propriul nimic şi să locuiască în el ca în celula unei închisori"9. Există un secret în acest sfat, un adevăr care se experimentează încercând. Se descoperă atunci că există cu adevărat această celulă şi că se poate intra acolo între-adevăr ori de câte ori se vrea. Ea constă în sentimentul lin şi liniştit de a fi un nimic în faţa lui Dumnezeu, dar un nimic iubit de el!

Când suntem înlăuntrul celulei din această închisoare luminoasă, nu se mai văd defectele aproapelui, sau se văd într-o altă lumină. Se înţelege că este posibil, cu harul şi exerciţiul, să se realizeze ceea ce spune apostolul şi ceea ce pare excesiv, la prima vedere, adică "să-i considerăm pe toţi ceilalţi superiori nouă" (cf. Fil 2,3), sau cel puţin se înţelege cum acest lucru a putut să fie posibil sfinţilor.

Aşadar, a ne închide în acea închisoare este cu totul altceva decât a ne închide în noi înşine; înseamnă în schimb a ne deschide celorlalţi, fiinţei, obiectivităţii lucrurilor. Contrariul a ceea ce au crezut întotdeauna duşmanii umilinţei creştine. Înseamnă a ne închide egoismului, nu în egoism. Este victoria asupra unuia dintre relele pe care şi psihologia modernă îl consideră fatal pentru persoana umană: narcisismul. În afară de asta, în celula aceea nu pătrunde duşmanul. Într-o zi, Anton cel mare a avut o viziune; a văzut, într-o clipă, toate laţurile infinite ale duşmanului întinse pe pământ şi a spus gemând: "Aşadar cine va putea să evite toate aceste laţuri?" şi a auzit un glas răspunzându-i: "Antoane, umilinţa!"10. "Nimic, scrie autorul «Imitaţiunii lui Cristos», nu va reuşi să-l facă să se mândrească pe cel care este puternic fixat în Dumnezeu"11.

3. Umilinţa ca slujire de iubire

Am vorbit despre umilinţă ca adevăr al creaturii în faţa lui Dumnezeu. Însă în mod paradoxal lucrul care umple mai mult de uimire sufletul lui Francisc nu este măreţia lui Dumnezeu, ci umilinţa sa. În Laude ale lui Dumnezeu cel Preaînalt care se păstrează scrise de mâna sa în Assisi, printre perfecţiunile lui Dumnezeu - "Tu eşti Sfânt. Tu eşti Puternic. Tu eşti întreit şi unul. Tu eşti iubire, caritate. Tu eşti înţelepciune..." -, la un moment dat, Francisc inserează una neobişnuită: "Tu eşti umilinţă!". Nu este un titlu pus acolo din greşeală. Francisc a perceput un adevăr foarte profund despre Dumnezeu care ar trebui să ne umple de uimire şi pe noi.

Dumnezeu este umilinţă pentru că este iubire. În faţa creaturilor umane, Dumnezeu nu este înzestrat cu nicio capacitate numai de constrângere, ci şi de apărare. Dacă fiinţele umane aleg, aşa cum au făcut, să refuze iubirea sa, el nu poate să intervină cu autoritate pentru a se impune în faţa lor. Nu poate face altceva decât să respecte alegerea liberă a oamenilor. Va putea să fie respins, eliminat: el nu se va apăra, va lăsa să se facă asta. Sau mai bine zis, maniera sa de a se apăra şi de a-i apăra pe oameni împotriva distrugerii lor însăşi, va fi aceea de a iubi iarăşi şi întotdeauna, veşnic. Iubirea creează prin natura sa dependenţă şi dependenţa umilinţa. Aşa este, în mod misterios, şi în Dumnezeu.

Iubirea furnizează aşadar cheia pentru a înţelege umilinţa lui Dumnezeu: este nevoie de puţină putere pentru a ne expune, în schimb este nevoie de multă putere pentru a ne da deoparte, pentru a ne şterge. Dumnezeu este putere nelimitată de ascundere de sine şi ca atare se revelează în întrupare. Manifestarea vizibilă a umilinţei lui Dumnezeu o avem contemplându-l pe Cristos care îngenunchează în faţa discipolilor săi pentru a le spăla picioarele - şi erau, putem să ne imaginăm, picioare murdare - şi mai mult, când, redus la cea mai radicală neputinţă pe cruce, continuă să iubească, fără a condamna vreodată.

Francisc a perceput această legătură foarte strânsă între umilinţa lui Dumnezeu şi întrupare. Iată câteva cuvinte înfocate ale sale:

"Iată, în fiecare zi el se umileşte, ca atunci când din scaunul regesc a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi el însuşi vine la noi în aparenţă umilă; în fiecare zi coboară din sânul Tatălui pe altar în mâinile preotului"12. "O, umilinţă sublimă! O, sublimitate umilă, că stăpânul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, aşa s-a umilit încât să se ascundă, pentru mântuirea noastră, sub puţina aparenţă de pâine! Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu şi deschideţi în faţa lui inimile voastre"13.

Am descoperit astfel al doilea motor al umilinţei lui Francisc: exemplul lui Cristos. Este acelaşi motor pe care-l indica Paul filipenilor atunci când le recomanda să aibă aceleaşi sentimente ale lui Cristos Isus care "s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte" (Fil 2,5.8). Înainte de Paul, Isus în persoană a fost cel care i-a invitat pe discipoli să imite umilinţa sa: "Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima!" (Mt 11,29).

S-ar putea pune întrebarea, în ce anume ne spune Isus să imităm umilinţa sa? În ce anume a fost umil Isus? Răsfoind evangheliile, nu găsim niciodată nici măcar cea mai mic admitere de păcat pe buzele lui Isus, nici atunci când conversează cu oamenii, nici atunci când conversează cu Tatăl. Aceasta - spus în mod clar - este una din dovezile cele mai ascunse, dar şi cele mai convingătoare, ale divinităţii lui Cristos şi a unicităţii absolute a conştiinţei sale. În niciun sfânt, în niciunul mare din istorie şi în niciun fondator de religie nu se întâlneşte o atare conştiinţă de nevinovăţie.

Toţi recunosc, mai mult sau mai puţin, că au comis vreo greşeală şi că au ceva de care trebuie să fie iertaţi, cel puţin de Dumnezeu. De exemplu, Gandhi avea o conştiinţă foarte ascuţită că, în unele ocazii, a luat poziţii greşite; avea şi el remuşcările sale. Isus niciodată. El poate spune adresându-se adversarilor săi: "Cine dintre voi mă poate acuza de păcat?" (In 8,46). Isus proclamă că este "Învăţător şi Domn" (cf. In 13,13), că este mai mult decât Abraham, decât Moise, decât Iona, decât Solomon. Aşadar, unde este umilinţa lui Isus, pentru a putea spune: "Învăţaţi de la mine că sunt smerit"?

Aici descoperim un lucru important. Umilinţa nu constă îndeosebi în a fi mici, pentru că putem fi mici, fără să fim umili; nu constă îndeosebi în a ne simţi mici, pentru că unul se poate simţi mic şi să fie realmente mic şi asta ar fi obiectivitate, dar nu umilinţă; fără a conta că faptul de a ne simţi mici şi nesemnificativi se poate naşte şi dintr-un complex de inferioritate şi să ne facă să ne ducă la concentrarea asupra noastră şi la disperare, şi nu la umilinţă. Aşadar umilinţa, în sine, în gradul cel mai perfect, nu înseamnă faptul de a fi mici, nu înseamnă faptul de a se simţi, sau în a se proclama mici. Înseamnă faptul de a deveni mici, şi nu din vreo necesitate sau utilitate personală, ci din iubire, pentru "a-i înălţa" pe alţii.

Aşa a fost umilinţa lui Isus; el s-a făcut aşa de mic încât chiar "s-a anulat" pentru noi. Umilinţa lui Isus este umilinţa care coboară de la Dumnezeu şi care are modelul său suprem în Dumnezeu, nu în om. În poziţia în care se află, Dumnezeu nu poate "să se înalţe"; nimic nu există mai presus de le. Dacă Dumnezeu iese din el însuşi şi face ceva în afara Treimii, asta nu va putea fi decât o înjosire şi un a deveni mic; cu alte cuvinte, nu va putea să fie umilinţă, sau, cum spuneau unii părinţi greci, synkatabasis, adică condescendenţă.

Sfântul Francisc face din "sora apă" simbolul umilinţei, definind-o "utilă, umilă, preţioasă şi curată". De fapt, apa nu se "ridică" niciodată, nu se "înalţă" niciodată, ci întotdeauna "coboară", până când ajunge la punctul cel mai de jos. Vaporii urcă şi de aceea sunt simbolul tradiţional al orgoliului şi al vanităţii; apa coboară şi de aceea este simbolul umilinţei.

Acum ştim ce înseamnă cuvântul lui Isus: "Învăţaţi de la mine că sunt smerit". Este o invitaţie de a deveni mici din iubire, de a spăla, asemenea lui, picioarele fraţilor. Însă în Isus vedem şi seriozitatea acestei alegeri. De fapt nu este vorba de a coborî şi de a deveni mic din când în când, ca un rege care, în generozitatea sa, câteodată, se îndură să coboare în mijlocul poporului şi eventual chiar şi să-l slujească în ceva. Isus s-a făcut "mic", cum "s-a făcut trup", adică stabil, până la capăt. A ales să aparţină categoriei celor mici şi celor umili.

Această faţă nouă a umilinţei se rezumă într-un cuvânt: slujire. Într-o zi - se citeşte în evanghelie - discipolii au discutat între ei cine era "cel mai mare"; atunci Isus, "aşezându-se" - ca şi cum voia să dea solemnitate mai mare lecţiei pe care urma să o predea - i-a chemat la el pe cei doisprezece şi le-a spus: "Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor" (Mc 9,35). Cine vrea să fie "primul" să fie "ultimul", adică să coboare, să se înjosească. Însă după aceea explică imediat ce înţelege prin ultimul: să fie "slujitorul" tuturor. Umilinţa proclamată de Isus este aşadar slujire. În Evanghelia lui Matei această lecţie a lui Isus este coroborată cu un exemplu: "Aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească" (Mt 20,28).

4. O Biserică umilă

Câteva consideraţii practice despre virtutea umilinţei, luată în toate manifestările sale, adică atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de oameni. Nu trebuie să avem iluzii că am dobândit umilinţa numai pentru că cuvântul lui Dumnezeu ne-a condus să descoperim nimicul nostru şi ne-a arătat că el trebuie să se traducă în slujire fraternă. La ce punct am ajuns în materie de umilinţă se vede atunci când iniţiativa trece de la noi la ceilalţi, adică atunci când nu mai suntem noi cei care recunoaştem defectele şi greşelile noastre, ci sunt ceilalţi care fac asta; atunci când noi nu suntem capabili numai să spunem adevărul, ci şi să lăsăm să ne fie spus adevărul, cu plăcere, de alţii. Înainte de a se recunoaşte în faţa fratelui Matei ca laşul cel mai mare dintre oameni, Francisc a acceptat, cu plăcere şi multă vreme, să fie batjocorit, considerat de prieteni, rude şi de întreaga localitate Assisi un ingrat, un exaltat, unul care nu va realiza niciodată ceva bun în viaţă.

Cu alte cuvinte, se vede la ce punct suntem în lupta împotriva orgoliului din modul în care reacţionăm, în exterior sau în interior, atunci când suntem contrazişi, corectaţi, criticaţi sau lăsaţi deoparte. A pretinde să ucidem propriul orgoliu lovindu-l singuri, fără ca nimeni să nu intervină din afară, este ca şi cum am folosi propriul braţ pentru a ne pedepsi pe noi înşine: niciodată nu ne vom provoca rău. Este ca şi cum medicul ar vrea să-şi înlăture singur o tumoare.

Când eu încerc să primesc glorie de la un om pentru ceva ce spun sau ceva ce fac, este aproape sigur că cel care se află în faţa mea încearcă să primească glorie de la mine prin modul în care ascultă şi pentru modul în care răspunde. Şi aşa se întâmplă că fiecare caută propria glorie şi nimeni n-o obţine şi dacă, din întâmplare, o obţine ne este decât "laudă deşartă", adică glorie goală, destinată să se risipească în fum odată cu moartea. Însă efectul este la fel de teribil; Isus atribuia căutării propriei glorii chiar imposibilitatea de a crede. Le spunea farizeilor: "Cum puteţi crede voi, care primiţi glorie unul de la altul şi nu căutaţi gloria care este numai la Dumnezeu?" (In 5,44).

Când suntem încâlciţi în gânduri şi aspiraţii de glorie umană, să aruncăm în învălmăşeala acestor gânduri, ca o torţă aprinsă, cuvântul pe care însuşi Isus l-a folosit şi pe care ni l-a lăsat nouă: "Eu nu caut gloria mea!" (In 8,50). Lupta umilinţei este o luptă care durează toată viaţa şi se extinde la orice aspect al ei. Orgoliul este capabil să se hrănească atât din rău cât şi din bine; mai mult, spre deosebire de ceea ce se întâmplă pentru orice alt viciu, binele, nu răul, este terenul de cultură preferat al acestui teribil "virus". Scrie cu subtilitate filozoful Pascal: "Vanitatea are rădăcini aşa de adânci în inima omului încât un soldat, un slujitor din armată, un bucătar, un cărăuş, se laudă şi pretinde că are admiratorii săi pe cei pe care îi vor înşişi filozofii. Şi cei care scriu împotriva laudei deşarte aspiră la lauda că au scris bine, iar cei care îi citesc, la lauda că i-au citit; şi eu, care scriu asta, nutresc probabil aceeaşi dorinţă; şi cei care mă vor citi probabil şi ei"14.

Pentru ca omul "să nu se mândrească", Dumnezeu de obicei îl fixează de pământ cu un soi de ancoră; îi pune alături, ca lui Paul, un "mesager al Satanei care îl pălmuieşte", "un ghimpe în trup" (2Cor 12,7). Nu ştim ce era exact pentru apostol acest "ghimpe în trup", dar ştim bine ce este pentru noi! Oricine vrea să-l urmeze pe Domnul şi să slujească Biserica are acest ghimpe. Sunt situaţii umilitoare de care suntem chemaţi constant, uneori noapte şi zi, la realitatea dură a ceea ce suntem. Poate să fie un defect, o boală, o slăbiciune, o neputinţă, pe care Domnul ne-o lasă, în pofida tuturor rugăciunilor; o ispită persistentă şi umilitoare, probabil chiar o ispită de mândrie; o persoană cu care suntem constrânşi să trăim şi care, în pofida corectitudinii ambelor părţi, are puterea de a scoate în evidenţă slăbiciunea noastră, de a demola prezumţia noastră şi de a ne face să ne pierdem calmul.

Însă umilinţa nu este numai o virtute privată. Există o umilinţă care trebuie să strălucească în Biserică drept instituţie şi popor al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este umilinţă, şi Biserica trebuie să fie umilinţă; dacă Cristos a slujit, şi Biserica trebuie să slujească şi să slujească din iubire. Prea mult timp Biserica, în ansamblul său, a reprezentat în faţa lumii adevărul lui Cristos, dar probabil nu suficient umilinţa lui Cristos. Şi totuşi cu ea, mai bine decât cu orice apologetică, se potolesc ostilităţile şi prejudecăţile faţă de Biserică şi se netezeşte calea spre primirea evangheliei.

Există un episod din Logodnicii de Manzoni care conţine un profund adevăr psihologic şi evanghelic. Fratele Cristofor, după ce a terminat noviciatul, decide să ceară iertare în mod public rudelor omului pe care, înainte de a deveni frate, l-a ucis în duel. Familia se aliniază în pluton, formând un soi de furci caudine, în aşa fel încât gestul să fie cel mai umilitor posibil pentru frate şi să producă satisfacţia cea mai mare pentru orgoliul familiei. Însă când îl văd pe tânărul frate înaintând cu capul plecat, îngenunchind în faţa fratelui celui ucis şi cerând iertare, cade trufia şi sunt ei cei care se simt încurcaţi şi cei care cer iertare, aşa încât la sfârşit toţi se strâng în jurul lui pentru a-i săruta mâna şi a se recomanda rugăciunilor sale15. Sunt minunile umilinţei.

Prin profetul Sofonia, Dumnezeu spune: "Voi lăsa în mijlocul tău un popor umil şi sărac, care îşi va căuta refugiul în numele Domnului" (Sof 3,12). Acest cuvânt este încă actual şi probabil şi de el va depinde succesul evanghelizării în care Biserica este angajată.

Acum eu sunt cel care, înainte de a termina, trebuie să-mi reamintesc mie însumi o maximă îndrăgită de sfântul Francisc. El obişnuia să repete: "Carol împăratul, Orlando, Oliviero, toţi cavalerii au repurtat o victorie glorioasă şi memorabilă... Dar acum sunt mulţi care, numai cu relatarea faptelor lor, vor să primească onoare şi glorie de la alţi oameni"16. Folosea acest exemplu pentru a spune că sfinţii au practicat virtuţile şi alţii caută glorie numai cu povestirea lor17.

Pentru a nu fi şi eu din numărul lor, mă străduiesc să pun în practică sfatul pe care un vechi părinte al pustiului, Isaac de Ninive, îl dădea celui care este constrâns de datoria de a vorbi despre lucruri spirituale, la care încă nu a ajuns cu viaţa sa: "Vorbeşte despre ele, spunea el, ca unul care aparţine clasei discipolilor şi nu cu autoritate, după ce ai smerit sufletul tău şi te-ai făcut mai mic decât fiecare ascultător al tău". Cu acest spirit, Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, am îndrăznit să vă vorbesc despre umilinţă.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(Preluare de pe www.ercis.ro)

Note
1 Florilegiu, cap. X.
2 Paradisul XI, 111.
3 Sfântul Bernard de Clairvaux, Cuvântări despre Cântarea Cântărilor, XVI, 10 (PL 183, 853).
4 S. Kierkegaard, La malattia mortale, II, cap. 1. În: Opere, a cura di C. Fabro, Sansoni, Firenze 1972, pag. 662 şu.
5 Avertizări, XIX (FF 169); cf. şi Sfântul Bonaventura, Legenda maggiore, VI,1 (FF 1103).
6 Consideraţii despre Sfintele Stigmate, III (FF 1916).
7 Sfântul Augustin, Soliloqui,I,1,3; II, 1, 1 (PL 32, 870.885).
8 Sfânta Tereza de Avila, Castelul interior, VI dim., cap. 10.
9 Il libro della B. Angela da Foligno, Quaracchi, 1985, pag. 737.
10 Apophtegmata Patrum, Anton 7: PG 65, 77.
11 Imitaţiunea lui Cristos, II, cap. 10.
12 Avertizări, I (FF 144).
13 Scrisoare către întregul Ordin (FF 221).
14 Blaise Pascal, Pensieri, nr. 150 Br.
15 Alessandro Manzoni, I Promessi Sposi, cap. IV.
16 Avertizări VI (FF 155).
17 Celano, Vita seconda, 72 (FF 1626).

Comentarii
Deocamdata nu sunt comentarii, insa poti fi primul care publica unul.

Publica un comentariu

Name (required)

Email (required)

Website

CAPTCHA image
Enter the code shown above:

Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2009 Reînnoirea Carismatica Catolica Romania