18 noiembrie 2017
View Article
23

III. "Vă vestesc o mare bucurie". A evangheliza prin bucurie

După ce am reflectat asupra harului anului credinţei şi asupra aniversării Conciliului al II-lea din Vatican, dedicăm această ultimă meditaţie din Advent celei de-a treia teme mari a anului, evanghelizarea. Papa a invitat Biserica să facă din acest an ocazia pentru a redescoperi "bucuria întâlnirii cu Cristos", bucuria de a fi creştini. Făcându-mă ecou al acestui îndemn, voi vorbi despre cum să evanghelizăm prin intermediul bucuriei. Fac asta rămânând cât mai mult posibil legate de timpul liturgic aflat în desfăşurare, în aşa fel încât să folosească şi ca pregătire pentru Sfântul Crăciun.

1. Jubilarea escatologică

În "evangheliile copilăriei", Luca, "mişcat de Duhul Sfânt", a reuşit nu numai să ne prezinte fapte şi personaje, ci şi să recreeze atmosfera şi starea sufletească cu care au fost trăite acele fapte. Unul din elementele cele mai evidente din această lume spirituală este bucuria. Evlavia creştină n-a greşit atunci când a dat evenimentelor din copilăria lui Isus numele de "mistere de bucurie", mistere ale bucuriei.

Îngerul îi promite lui Zaharia că va avea "bucurie şi tresăltare de bucurie" datorită naşterii copilului şi că mulţi "se vor bucura" pentru ea (cf. Lc 1,14). Există un termen grec care, începând din acel moment, va reapare pe buzele diferitelor personaje ca un fel de notă continuă şi este termenul agalliasis care indică "jubilarea escatologică datorită izbucnirii timpului mesianic". La salutul Mariei, pruncul "a tresăltat de bucurie" în sânul Elisabetei (Lc 1,44), prevestind, cu asta, bucuria "prietenului mirelui" datorită prezenţei mirelui (cf. In 3,29 şu). Acea notă ajunge la primul său apogeu în strigătul Mariei: "Duhul meu tresaltă de bucurie (agalliasen) în Dumnezeu!" (Lc 1,47); se răspândeşte în bucuria liniştită a prietenilor şi a rudelor în jurul leagănului Înainte Mergătorului (cf. Lc 1,58), pentru a exploda, în sfârşit, în toată forţa sa, la naşterea lui Cristos, în strigătul îngerilor adresat păstorilor: "Vă vestesc o mare bucurie!" (Lc 2,10).

Nu e vorba numai de câteva aluzii răspândite la bucurie, ci mai degrabă de un avânt de bucurie calmă şi profundă care străbate "evangheliile copilăriei", de la început la sfârşit şi se exprimă în mii de moduri diferite: în elanul cu care Maria se ridică pentru a merge la Elisabeta şi păstorii pentru a merge să-l vadă pe Prunc, în gesturile umile şi tipice de bucurie care sunt vizitele, urările, saluturile, felicitările, darurile. Dar mai ales se exprimă în uimirea şi recunoştinţa emoţionată a acestor protagonişti: "Dumnezeu a vizitat poporul său! [...] Şi-a amintit de legământul său cel sfânt!". Ceea ce toţi rugătorii ceruseră - ca Dumnezeu să-şi amintească de promisiunile sale - acum a avut loc! Personajele din "evangheliile copilăriei" par să se mişte şi să vorbească în atmosfera de vis cântată de Psalmul 126, Psalmul întoarcerii din exil:

"Când Domnul i-a întors pe locuitorii Sionului din robie,
ni se părea că visăm.
Atunci gura ni s-a umplut de strigăte de bucurie
şi limba de cântări de veselie.
Atunci se spunea printre neamuri:
«Lucruri mari a făcut Domnul pentru ei».
Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi
şi suntem plini de bucurie".

Maria îşi însuşeşte ultima expresie din acest Psalm când exclamă: "Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic!". Suntem în faţa celui mai curat exemplu de "beţie sobră" a Duhului. "Beţia" lor este o adevărată "beţie" spirituală, dar este "sobră". Nu se exaltă, nu se preocupă să aibă un loc mai mult sau mai puţin important în împărăţia incipientă a lui Dumnezeu. Nici nu se preocupă să vadă sfârşitul; ba chiar Simeon spune că acum Domnul poate chiar să lase ca el să plece în pace, ca să dispară. Ceea ce contează este ca opera lui Dumnezeu să meargă înainte, nu contează dacă împreună cu ei sau fără ei.

2. De la liturgie la viaţă

Să trecem acum de la Biblie şi de la liturgie la viaţă. Acest lucru îl are mereu în vizor cuvântul lui Dumnezeu. Intenţia evanghelistului Luca nu este numai să relateze, ci şi să-i implice pe auditori şi să-i tragă, ca pe păstori, într-un cortegiu bucuros spre Betleem. "Cine citeşte aceste rânduri - comentează un exeget modern - este chemat să împărtăşească jubilarea; numai comunitatea concelebrantă a celor care cred în Cristos şi a credincioşilor săi poate să fie la înălţimea acestor texte"1.

Asta explică de ce evangheliile copilăriei au aşa de puţin de spus celui care caută în ele numai istoria şi, în schimb, au atâtea de spus celui care caută în ele şi semnificaţia istoriei, aşa cum face Sfântul Părinte în ultimul său volum despre Isus. Există atâtea fapte care au avut loc, dar nu sunt numai "istorice" în sensul pregnant al termenului, pentru că n-au lăsat urmă în istorie, nu au creat nimic. Evenimentele referitoare la naşterea lui Isus sunt fapte "istorice" în sensul cel mai puternic, pentru că nu numai că au avut loc, ci au avut incidenţă - şi în mod determinant - în istoria lumii.

Dar să ne întoarcem la tema bucuriei. Din ce anume se naşte bucuria? Izvorul său ultim este Dumnezeu, Treimea. Dar noi suntem în timp, iar Dumnezeu este în veşnicie; cu poate să curgă bucuria între aceste două planuri aşa de distante? De fapt, dacă întrebăm mai bine Biblia, descoperim că originea imediată a bucurie este în timp: este acţiunea lui Dumnezeu în istorie. Dumnezeu care acţionează! În punctul în care "cade" o acţiune divină, se produce ca o vibraţie şi un val de bucurie care se propagă, apoi, de-a lungul generaţiilor, ba chiar - fiind vorba de acţiune încredinţate în Revelaţie -, pentru totdeauna.

Acţiunea lui Dumnezeu este, de fiecare dată, un miracol care umple de uimire cerul şi pământul: "Tresăltaţi de bucurie, cerurilor, pentru că Dumnezeu a acţionat - exclamă profetul -; jubilaţi, adâncimi ale pământului!" (Is 44,23; 49,13). Bucuria care erupe din inima Mariei şi a celorlalţi martori ai începuturilor mântuirii se întemeiază în întregime pe acest motiv: Dumnezeu l-a ajutat pe Israel! Dumnezeu a acţionat! A făcut lucruri mari!

Cum poate, această bucurie datorită acţiunii lui Dumnezeu, să ajungă la Biserica de astăzi şi s-o contagieze? O face, înainte de toate, pe calea amintirii, în sensul că Biserica "aminteşte" faptele minunate ale lui Dumnezeu în favoarea ei. Biserica este invitată să-şi însuşească cuvintele Fecioarei: "Mari lucruri mi-a făcut Cel Atotputernic". Magnificat este cântarea pe care Maria a intonat-o cea dintâi, ca o corifee, şi a lăsat-o Bisericii pentru ca s-o prelungească de-a lungul secolelor. Mari lucruri a făcut, în realitate, Domnul pentru Biserică în aceste douăzeci de secole!

Într-un anumit sens, noi avem mai multe motive obiective pentru a ne bucura decât aveau Zaharia, Simeon, păstorii şi, mai în general toată Biserica de la începuturi. Ea pornea "ducând sămânţa care trebuia aruncată", aşa cum spune Psalmul 126 amintit mai sus; primise promisiuni: "Eu sunt cu voi!" şi mandate: "Mergeţi în toată lumea!". Noi am văzut împlinirea. Sămânţa a crescut, copacul Împărăţiei a devenit imens. Biserica de astăzi este ca semănătorul care "se întoarce cu bucurie purtându-şi snopii".

Câte haruri, câţi sfinţi, câtă înţelepciune de doctrină şi bogăţie de instituţii, câtă mântuire realizată în ea şi prin intermediul ei! Care cuvânt al lui Cristos nu a avut împlinirea sa perfectă? Cu siguranţă a avut împlinire cuvântul: "În lume veţi avea necazuri" (In 16,33), dar a avut împlinire şi cuvântul: "Porţile iadului nu o vor birui!" (Mt 16,18).

Cu câtă dreptate Biserica îşi poate însuşi, în faţa cetelor fără număr ale fiilor săi, uimirea Sionului antic şi să spună: "Cine mi i-a născut pe aceştia? Eu eram fără copii şi sterilă; pe aceştia cine i-a crescut?" (Is 49,21). Cel care, privind în urmă cu ochii credinţei, nu vede împlinite în mod perfect în Biserică cuvintele profetice adresate noului Ierusalim reconstruit după exil: "Ridică-ţi ochii şi priveşte împrejur; toţi se adună şi vin spre tine. Fiii tăi vin de departe [...]. Porţile tale vor sta veşnic deschise [...] ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor" (Is 60,4.11).

De câte ori Biserica a trebuit să lărgească, în aceste douăzeci de secole - chiar dacă nu întotdeauna asta s-a întâmplat imediat şi fără rezistenţe -, "spaţiul cortului său", adică această capacitate de primire, pentru a lăsa să intre bogăţiile umane şi culturale ale diferitelor popoare! Nouă, fiilor Bisericii, care ne hrănim "din belşugul sânului său", ne este adresată invitaţia profetului de a ne bucura pentru Biserică, de "striga de bucurie pentru ea", după ce am participat la doliul său (cf. Is 66,10).

Aşadar, bucuria datorită acţiunii lui Dumnezeu ajunge la noi, credincioşii de astăzi, pe calea amintirii, pentru că vedem lucrurile mari pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi în trecut. Dar ajunge la noi şi într-un alt mod nu mai puţin important: pe calea prezenţei, deoarece constatăm că şi acum, în prezent, Dumnezeu acţionează în mijlocul nostru, în Biserică.

Dacă Biserica de astăzi vrea să regăsească, în mijlocul tuturor încercărilor şi necazurilor care o chinuiesc, căile curajului şi bucuriei, trebuie să deschidă bine ochii asupra a ceea ce Dumnezeu împlineşte chiar astăzi în ea. Degetul lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt, scrie încă în Biserică şi în suflete şi scrie istorii minunate de sfinţenie, aşa istorii încât într-o zi - când va dispare în nimic tot ceea ce este negativ şi păcatul, probabil vor face să se privească la epoca noastră cu uimire şi cu sfântă invidie. Oare, făcând astfel, închidem ochii la atâtea rele care chinuiesc Biserica şi la trădările atâtor slujitori ai săi? Nu, dar din moment ce lumea şi mijloacele mass-media nu scot în evidenţă decât aceste lucruri ale Bisericii, este bine o dată să ridicăm privirea şi să vedem şi partea luminoasă a ei, sfinţenia sa.

În fiecare epocă - şi în epoca noastră - Duhul spune Bisericii, ca în timpul lui Deutero-Isaia: "De acum, îţi vestesc lucruri noi, ascunse, necunoscute de tine. Ele sunt făcute în timpul de faţă şi nu fac parte din trecut" (Is 48,6-7). Nu este un "lucru nou şi ascuns" acest suflu puternic al Duhului care reînsufleţeşte poporul lui Dumnezeu şi trezeşte în mijlocul său carisme de toate felurile, obişnuite şi extraordinare? Această iubire faţă de cuvântul lui Dumnezeu? Această participare activă a laicilor la viaţa Bisericii şi la evanghelizare? Angajarea constantă a magisteriului şi a atâtor organizaţii în favoarea săracilor şi a celor suferinzi şi dorinţa aprinsă de a recompune unitatea frântă a Trupului lui Cristos? În care epocă trecută a avut Biserica o aşa serie de Suverani Pontifi înţelepţi şi sfinţi ca de un secol şi jumătate încoace şi atâţia martiri ai credinţei?

3. Un raport diferit între bucurie şi durere

De la planul eclezial trecem la planul existenţial şi personal. În urmă cu câţiva ani a existat o campanie promovată de aripa militantă a ateismului, al cărei slogan publicitar, afişat pe mijloacele de transport public din Londra, spunea: "Probabil că Dumnezeu nu există. Aşadar, încetează să te mai chinuieşti şi bucură-te de viaţă": "There's probably no God. Now stop worrying and enjoy your life".

Elementul cel mai periculos din acest slogan nu este premisa "Dumnezeu nu există" (care trebuie demonstrată în întregime), ci concluzia: "Bucură-te de viaţă!". Mesajul subînţeles este că credinţa în Dumnezeu împiedică să ne bucurăm de viaţă, este duşmană a bucuriei. Fără ea ar exista mai multă fericire în lume! Trebuie dat un răspuns acestei insinuări care-i ţine departe de credinţă mai ales pe tineri.

Isus, în privinţa bucuriei, a făcut o revoluţie a cărei însemnătate este greu de exagerat şi care ne poate fi de mare ajutor în evanghelizare. Este un gând pe care cred că l-am exprimat deja în aceste predici, însă tema cere asta. Există o experienţă umană universală: în această viaţă, plăcerea şi durerea se succed cu aceeaşi regularitate cu care, după ridicarea unui val în mare urmează o depresiune şi un gol care îl trage în spate pe cel naufragiat. "Un ceva amar - a scris poetul păgân Lucreţiu - izvorăşte chiar din interiorul oricărei plăceri şi ne nelinişteşte în mijlocul desfătărilor"2. Folosirea drogului, abuzul de sex, violenţa ucigaşă, pe moment dau beţia plăcerii, dar conduc la destrămarea morală şi adesea şi fizică a persoanei.

Cristos a răsturnat raportul dintre plăcere şi durere. El "în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea" (Evr 12,2). Nu mai este o plăcere care se termină în suferinţă, ci o suferinţă care duce la viaţă şi la bucurie. Nu e vorba numai de o succesiune diferită a celor două lucruri; în acest mod, bucuria are ultimul cuvânt, nu suferinţa, şi o bucurie care va dura în veci. "Cristos înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are putere asupra lui" (Rom 6,9). Crucea se termină cu Vinerea Sfântă, fericirea şi gloria din duminica învierii se prelungesc în veci.

Acest nou raport dintre suferinţă şi plăcere se reflectă chiar şi în modul de a ritma timpul din Biblie. În calculul uman, ziua începe cu dimineaţa şi se termină cu noaptea; pentru Biblie începe cu noaptea şi se termină cu ziua: "Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi", recită relatarea creaţiei (Gen 1,5). Şi pentru liturgie, solemnitatea începe cu vesperele din ajun. Ce înseamnă asta? Că fără Dumnezeu, viaţa este o zi care se termină în noapte; cu Dumnezeu, este o noapte (uneori, o "noapte întunecată"), dar se termină în zi şi o zi fără de apus.

Însă trebuie să prevenim o obiecţie uşoară: bucuria este, aşadar, numai pentru după moarte? Această viaţă nu este, pentru creştini, decât o "vale de lacrimi"? Dimpotrivă, nimeni nu experimentează în această viaţă adevărata bucurie ca adevăraţii credincioşi. Se povesteşte despre un sfânt care, într-o zi, i-a strigat lui Dumnezeu: "Ajunge cu bucuria! Inima mea nu mai putea să conţină mai multă bucurie". Credincioşii, îndeamnă apostolul, sunt "spe gaudentes", bucuroşi în speranţă (Rom 12,12), ceea ce nu înseamnă numai că "speră să fie fericiţi" (se înţelege, în viaţa de dincolo), ci şi că "sunt fericiţi că speră", fericiţi deja acum, graţie speranţei.

Bucuria creştină este interioară; nu vine din afară, ci dinăuntru, ca anumite lacuri alpine care se alimentează nu de la un fluviu care se varsă în ele din exterior, ci dintr-un izvor care ţâşneşte chiar pe fundul lor. Se naşte din acţiunea misterioasă şi actuală a lui Dumnezeu în inima omului în har. De aceea, poate să facă în aşa fel încât să abundăm de bucurie chiar şi în necazuri (cf. 2Cor 7,4). Este "rod al Duhului" (Gal 5,22; Rom 14,17) şi se exprimă în pace a inimii, plinătate de sens, capacitate de a iubi şi de a ne lăsa iubiţi şi mai ales în speranţă, fără de care nu poate să existe bucurie.

În 1972, Consiliul Europei, la propunerea lui Herbert von Karajan, a adoptat ca imn oficial al Europei unite imnul adus bucuriei care încheie Simfonia a noua a lui Beethoven. Este vorba desigur de unul din vârfurile muzicii mondiale, însă bucuria cântată în el este o bucurie contemplată cu mintea, nu realizată; este mai mult un strigăt care se ridică din inima umană decât un răspuns dat lui.

În odele lui Schiller, din care este luat textul imnului, se citesc cuvinte neliniştitoare: "Cine a avut bucuria să aibă un prieten sau o soţie bună, cine a cunoscut, chiar şi numai timp de o singură oră, ce este iubirea, acesta să se apropie; însă cine n-a cunoscut nimic din toate acestea, ei bine, să se îndepărteze, plângând, din cercul nostru". După cum se vede, bucuria pe care oamenii "o beau de la sânurile naturii" nu este pentru toţi, ci numai pentru câţiva privilegiaţi ai vieţii.

Suntem foarte departe de limbajul lui Isus care spune: "Veniţi la mine voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă" (Mt 11,28). Adevăratul imn creştin adus bucuriei este Magnificat-ul Mariei. El vorbeşte despre o tresăltare de bucurie (agalliasis) a duhului pentru ceea ce Dumnezeu a făcut în ea şi face pentru toţi cei umili şi înfometaţi de pe pământ.

4. A mărturisi bucuria

Aceasta este bucuria pe care trebuie s-o mărturisim. Lumea caută bucuria. "Chiar şi numai auzind-o numită - scrie sfântul Augustin - cu toţii se ridică şi te privesc, ca să spunem aşa, în mâini pentru a vedea dacă nu cumva tu eşti în măsură să le dai ceva necesităţii lor"3. Toţi vrem să fim fericiţi. Este lucrul care ne uneşte pe toţi, buni şi răi. Cine este bun, este bun pentru a fi fericit; cine este rău, n-ar fi rău dacă nu ar spera să poată, cu asta, să fie fericit4. Dacă toţi iubim bucuria este pentru că, într-un anumit fel misterios, am cunoscut-o; de fapt, dacă n-am fi cunoscut-o - dacă n-am fi fost făcuţi pentru ea - n-am iubi-o5. Această nostalgie a bucuriei este partea inimii umane deschisă în mod natural să primească "vestea cea bună".

Atunci când lumea bate la porţile Bisericii - chiar şi atunci când face asta cu violenţă şi cu mânie - este pentru că ea caută bucuria. Mai ales tinerii caută bucuria. Lumea din jurul lor este tristă. Tristeţea, ca să spunem aşa, ne apucă de gât, la Crăciun mai mult decât în restul anului. Nu este o tristeţe care depinde de lipsa de bunuri materiale pentru că este mult mai evidentă în ţările bogate decât în cele sărace.

În Isaia citim aceste cuvinte, adresate poporului lui Dumnezeu: "Au spus fraţii voştri care vă urăsc şi vă resping din cauza numelui meu: Să arate Domnul gloria sa şi voi arătaţi-ne bucuria voastră!" (Is 66,5). Aceeaşi provocare este adresată, în tăcere, poporului lui Dumnezeu şi astăzi. De aceea, o Biserică melancolică şi temătoare n-ar fi la înălţimea misiunii sale; n-ar putea să răspundă la aşteptările omenirii şi mai ales ale tinerilor.

Bucuria este unicul semn pe care şi cei care nu cred sunt în măsură să recepteze şi care poate să-i pună serios în criză. Nu atât raţionamentele şi reproşurile. Mărturia cea mai frumoasă pe care o mireasă poate s-o dea mirelui său este o faţă care arată bucuria, pentru că ea spune, singură, că el a fost capabil să-i umple viaţa, s-o facă fericită. Aceasta este şi mărturia cea mai frumoasă pe care Biserica poate să o dea Mirelui său divin.

Sfântul Paul, adresându-le creştinilor din Filipi acea invitaţie la bucurie care dă tonul întregii săptămâni a treia din Advent: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă!", explică şi cum se poate mărturisi, în practică, această bucurie: "Bunăvoinţa voastră - spune el - să fie cunoscută tuturor oamenilor" (Fil 4,4-5). Cuvântul "bunăvoinţă" traduce aici un termen grec (epieikes) care indică un întreg ansamblu de atitudini format din blândeţe, indulgenţă, capacitate de a şti să se cedeze, de a nu fi meticuloşi. (Este acelaşi cuvânt din care derivă cuvântul epicheia, folosit în drept!).

De aceea, creştinii mărturisesc bucuria atunci când pun în practică aceste dispoziţii; când, evitând orice asprime şi resentiment inutil în dialogul cu lumea şi între ei, ştiu să iradieze încredere, imitându-l în felul acesta pe Dumnezeu, care face să cadă ploaia sa şi peste cei nedrepţi. Cine este fericit, în general, nu este amar, nu simte nevoia de a preciza totul şi întotdeauna; ştie să relativizeze lucrurile, deoarece cunoaşte ceva care este mult prea mare. Paul al VI-lea, în "Exortaţia apostolică despre bucurie", scrisă în ultimii ani ai pontificatului său, vorbeşte despre o "privire pozitivă asupra persoanelor şi asupra lucrurilor, rod al unui spirit uman luminat şi al Duhului Sfânt"6.

Şi înlăuntrul Bisericii, nu numai spre cei din afară, este nevoie vitală de mărturia bucuriei. Sfântul Paul spune despre sine şi despre ceilalţi apostoli: "Nu că am fi noi stăpâni peste credinţa voastră, ci vrem să colaborăm şi noi la bucuria voastră" (2Cor 1,24). Ce definiţie splendidă a misiunii păstorilor în Biserică! Colaboratori ai bucuriei; cei care revarsă siguranţă în oile turmei lui Cristos, căpitanii valoroşi care, numai cu privirea lor liniştită, îi încurajează pe soldaţii angajaţi în luptă.

În mijlocul încercărilor şi al calamităţilor care chinuiesc Biserica, în special în unele părţi ale lumii, păstorii pot să repete, şi astăzi, acele cuvinte pe care Nehemia, într-o zi, după exil, le-a adresat poporului lui Israel ostenit şi înlăcrimat: "Nu jeliţi şi nu plângeţi [...], pentru că bucuria Domnului este forţa voastră" (Neh 8,9-10).

Fie ca bucuria Domnului, Sfinte Părinte, Venerabili Părinţi, fraţi şi surori, să fie cu adevărat forţa noastră, forţa Bisericii. Crăciun fericit!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(preluare după www.ercis.ro)

Note
1 H. Schürmann, Il Vangelo di Luca, I, Paideia, Brescia 1983, pag. 172.
2 Lucreţiu, De rerum natura, IV, 1129 şu.
3 Augustin, De ordine, I, 8, 24.
4 Cf. Id., Sermo 150, 3, 4 (PL 38, 809).
5 Cf. Id., Confesiuni, X, 20.
6 Paul al VI-lea, Gaudete in Domino, în: "L'Osservatore Romano", 17 mai 1975.

Comentarii
Deocamdata nu sunt comentarii, insa poti fi primul care publica unul.

Publica un comentariu

Name (required)

Email (required)

Website

CAPTCHA image
Enter the code shown above:

Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2009 Reînnoirea Carismatica Catolica Romania