18 noiembrie 2017
View Article
19

Anul Credinţei şi Catehismul Bisericii Catolice

1. Cartea "mâncată"

În predica făcută Casei Pontificale încerc să mă las călăuzit, în alegerea temelor, de harurile sau de evenimentele speciale pe care Biserica le trăieşte într-un anumit moment din istoria sa. Am avut recent deschiderea Anului Credinţei, a cincizecea aniversare a Conciliului al II-lea din Vatican şi Sinodul pentru evanghelizarea şi transmiterea credinţei creştine. De aceea, m-am gândit să dezvolt în Advent o reflecţie despre fiecare dintre aceste trei evenimente.

Încep cu Anul Credinţei. Pentru a nu mă rătăci într-o temă, cum este credinţa, care este vastă ca marea, mă concentrez asupra unui punct din scrisoarea Porta fidei a Sfântului Părinte, mai exact acolo unde îndeamnă cu căldură să se facă din Catehismul Bisericii Catolice (de la publicarea căruia se aniversează anul acesta douăzeci de ani) instrumentul privilegiat pentru a trăi rodnic harul acestui an. Scrie Papa în scrisoarea sa: "Anul credinţei va trebui să exprime o angajare corală pentru redescoperirea şi studierea conţinuturilor fundamentale ale credinţei care au în Catehismul Bisericii Catolice sinteza lor sistematică şi organică. De fapt, aici iese în evidenţă bogăţia de învăţătură pe care Biserica a primit-o, a păstrat-o şi a oferit-o în cei două mii de ani de istorie ai săi. De la Sfânta Scriptură la Părinţii Bisericii, de la Maeştri de teologie la Sfinţii care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă a multelor moduri în care Biserica a meditat despre credinţă şi a produs progres în învăţătură pentru a da certitudine credincioşilor în viaţa lor de credinţă"1.

Desigur că nu voi vorbi despre conţinutul din CBC, despre împărţirile sale, despre criteriile care i-au dat formă; ar însemna să încerc să explic Divina Comedie lui Dante Alighieri. Mai degrabă aş vrea să mă străduiesc să arăt cum trebuie făcut pentru ca această carte, dintr-un instrument mut, ca o vioară preţioasă aşezată pe o bucată de catifea, să se transforme într-un instrument care cântă şi zdruncină inimile. Matthäus-Passion [Pătimirea după Matei] a lui Bach a rămas peste un secol o partitură scrisă, păstrată în arhivele muzicale, până când în 1829 Felix Mendelssohn i-a pregătit la Berlin o interpretare magistrală şi din ziua aceea lumea a ştiut că melodii şi coruri sublime erau cuprinse în acele pagini rămasă până atunci mute.

Sunt realităţi diferite, e adevărat, dar ceva asemănător se întâmplă cu orice carte care vorbeşte despre credinţă, inclusiv CBC: trebuie să se treacă de la partitură la interpretare, de la pagină mută la ceva viu care face să vibreze sufletul. Viziunea lui Ezechiel despre mâna întinsă care prezintă un sul ne ajută să înţelegem ce anume se cere pentru ca asta să se întâmple: "Atunci am văzut o mână întinsă spre mine. Ea ţinea o carte înfăşurată, în formă de cilindru, pe care a desfăşurat-o în faţa mea, era scrisă pe o parte şi pe alta şi conţinea cântări de doliu, plângeri şi ameninţări. Domnul mi-a zis: «Fiul omului, mănâncă ce este în faţa ta. Mănâncă această carte, apoi du-te şi vorbeşte casei lui Israel!». Eu am deschis gura şi el mi-a dat cartea s-o mănânc şi mi-a zis: «Fiul omului, satură-ţi trupul şi umple lăuntrul tău cu această carte pe care ţi-o dau!». Când am mâncat-o, în gura mea era dulce ca mierea" (Ez 2,9-3,3).

Sfântul Părinte este mâna pe care, anul acesta, o întinde din nou Bisericii Catehismul Bisericii Catolice, spunând fiecărui catolic: "Ia cartea asta, mănânc-o, umpleţi măruntaiele". Ce înseamnă a mânca o carte? Nu numai a o studia, a o analiza, a o memora, ci a o face carne a propriei cărni şi sânge al propriului sânge, "a o asimila", aşa cum se face materialmente cu mâncarea pe care o mâncăm. A o transforma din credinţă studiată în credinţă trăită. Acest lucru nu e posibil să fie făcut cu toată cantitatea cărţii şi cu toate lucrurile şi fiecare în parte conţinute în ea. Nu se poate face asta în mod analitic, ci numai sintetic. Mă explic. Trebuie perceput principiul care dă formă şi unifică totul, deci inima pulsantă a CBC. Şi ce este această inimă? Nu este o dogmă, sau un adevăr, o doctrină sau un principiu etic; este o persoană: Isus Cristos! "Pagină după pagină - scrie Sfântul Părinte în privinţa CBC, în aceeaşi scrisoare apostolică - se descoperă că ceea ce este prezentat nu este o teorie, ci întâlnirea cu o Persoană care trăieşte în Biserică".

Dacă toată Scriptura, aşa cum afirmă Isus însuşi, vorbeşte despre el (cf. In5,39), dacă ea este plină de Cristos şi se rezumă în întregime în el, ar putea să fie altfel pentru CBC care vrea să fie o expunere sistematică a Scripturii înseşi, elaborate de Tradiţie, sub conducerea Magisteriului?

În prima parte, dedicată credinţei, CBC aminteşte marele principiu al sfântului Toma de Aquino conform căruia "actul de credinţă al credinciosului nu se opreşte la ceea ce este enunţat, ci ajunge la realitate" (Fides non terminatur ad enunciabile sed ad rem)2. Deci, care este realitatea, "lucrul" ultim al credinţei? Desigur, Dumnezeu! Însă, nu un dumnezeu oarecare pe care şi-l imaginează fiecare după gustul său şi după plăcerea sa, ci Dumnezeul care s-a revelat în Cristos, care se "identifică" cu el până acolo încât poate să spună: "Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl" şi "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat" (In 1,18).

Când spunem credinţă "în Isus Cristos" nu dezlipim Noul Testament de Vechiul Testament, nu dăm început adevăratei credinţe cu venirea lui Cristos pe pământ. Dacă ar fi aşa, am exclude din numărul cel care cred pe însuşi Abraham pe care-l numim "părintele nostru în credinţă" (cf. Rom 4,16). Identificându-l pe Tatăl cu "Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob" (Mt 22,32) şi cu Dumnezeul "legii şi al profeţilor" (Mt 22,40), Isus a autentificat credinţa ebraică, i-a arătat caracterul profetic, afirmând că despre el vorbeau ei (cf. Lc 24,27.44; In 5,46). Acest lucru face credinţa ebraică diferită, în ochii creştinilor, de orice altă credinţă şi care justifică statutul special de care se bucură, după Conciliul al II-lea din Vatican, dialogul cu evreii faţă de dialogul cu alte religii.

2. Kerygma şi didach?

La începutul Bisericii era clară distincţia dintre kerygma şi didach?. Kerygma, pe care Paul o numeşte şi "evanghelia", se referea la opera lui Dumnezeu în Cristos Isus, misterul pascal al morţii şi învierii, şi consta în scurte formule de credinţă, ca aceea care se deduce din discursul lui Petru din ziua de Rusalii: "Voi l-aţi răstignit, dar Dumnezeu l-a înviat şi l-a constituit Domn" (cf. Fap 2,23-36), sau: "Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9).

În schimb didach? indica învăţătura care a urmat după venirea la credinţă, dezvoltarea şi formarea completă a credinciosului. Erau convinşi (mai ales Paul) că credinţa, ca atare, provenea numai în prezenţa kerygmei. Ea nu era un rezumat al credinţei sau o parte a ei, ci sămânţa din care se naşte tot restul. Şi cele patru Evanghelii au fost scrie după aceea, tocmai pentru a explica kerygma.

Chiar şi cel mai vechi nucleu al crezului se referea la Cristos, a cărui dublă componentă, umană şi divină, o punea în lumină. Un exemplu pentru acest lucru este considerat versetul din Scrisoarea către Romani care vorbeşte despre Cristos "născut după trup din descendenţa lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei prin învierea din morţi" (Rom 1,3-4). Foarte repede, acest nucleu primar, sau crez cristologic, a fost înglobat într-un context mai amplu, ca al doilea articol al simbolului de credinţă. Se nasc, şi datorită exigenţelor legate de botez, simbolurile trinitare ajunse până la noi. Acest proces face parte din ceea ce Newman numeşte "dezvoltarea doctrinei creştine"; este o îmbogăţire, nu o îndepărtare de credinţa originară. Ne revine nouă astăzi - în primul rând episcopilor, predicatorilor, cateheţilor - să evidenţieze caracterul "aparte" al kerygmei ca moment germinativ al credinţei. Într-o operă lirică, pentru a prelua imaginea muzicală, există recitativul şi există cântarea şi în cântare există "acutele" care zdruncină auditoriul şi provoacă emoţii puternice, uneori şi fiori. Acum ştim care este acutul oricărei cateheze.

Situaţia noastră a redevenit aceeaşi din timpul apostolilor. Ei aveau înaintea lor o lume precreştină care trebuia evanghelizată; noi avem în faţa noastră, cel puţin în anumite privinţe şi în anumite locuri, o lume post-creştină care trebuie reevanghelizată. Trebuie să ne întoarcem la metoda lor, să readucem la lumină "sabia Duhului" care este vestirea, în Duh şi putere, a lui Cristos mort pentru păcatele noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25).

Însă kerygma nu este numai vestirea unor fapte sau adevăruri de credinţă foarte precise; este şi un anumit climat spiritual care se poate crea orice lucru s-ar spune, un fundal pe care totul se situează. Îi revine vestitorului, prin credinţa sa, să-i permită Duhului Sfânt să creeze această atmosferă.

Care este aşadar, ne întrebăm, sensul CBC? Acelaşi lucru care era în didach? în Biserica apostolică: a forma credinţa, a-i da un conţinut, a-i arăta exigenţele etice şi practice, a face credinţa să devină "activă în caritate" (cf. Gal 5,6). Scoate bine în evidenţă acest lucru un paragraf din acelaşi CBC. După ce a amintit principiul tomist că "credinţa nu se termină în formulări, ci în realitate", el adaugă: "Totuşi, de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei. Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa, să o celebrăm în comunitate, să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult"3.

În asta apare importanţa celei de-a treia litere "C" din titlul "Catehismul Bisericii Catolice", adică a adjectivului "catolică". Forţa unor Biserici necatolice este de a puncta totul pe momentul iniţial, venirea la credinţă, adeziunea la kerygmă şi acceptarea lui Isus ca Domn, văzută ca o "naştere din nou", sau ca "a doua convertire". Însă acest lucru poate să devină o limită dacă se opresc la el şi totul continuă să se rotească în jurul său.

Noi catolicii avem de învăţat ceva de la aceste Biserici, dar avem şi mult de dat. în Biserica catolică toate aceste sunt începutul, nu sfârşitul vieţii creştine. După decizia aceea, se deschide drumul spre creşterea şi plinătatea vieţii creştine şi, graţie bogăţiei sale sacramentale, magisteriului, exemplului atâtor sfinţi, Biserica catolică este într-o situaţie privilegiată pentru a-i conduce pe credincioşi la perfecţiunea vieţii de credinţă. Scrie Papa în scrisoarea apostolică citată Porta fidei: "De la Sfânta Scriptură la Părinţii Bisericii, de la Maeştri de teologie la Sfinţii care au străbătut secolele, Catehismul oferă o amintire permanentă a multelor moduri în care Biserica a meditat asupra credinţei şi a produs progres în învăţătură pentru a da certitudine credincioşilor în viaţa lor de credinţă" (nr. 11).

3. Ungerea credinţei

Am vorbit despre kerygma ca despre "acutul" catehezei. Însă pentru a produce acest acut nu e suficient a ridica tonul vocii, este nevoie de altceva. "Nimeni nu poate să spună «Isus este Domnul» [acesta este acutul prin excelenţă!] decât prin Duhul Sfânt" (1Cor 12,3). Evanghelistul Ioan face o aplicaţie a temei ungerii care se revelează deosebit de actuală în acest An al Credinţei. Scrie el: "Dar voi aveţi ungerea de la Cel Sfânt ca să cunoaşteţi cu toţii [...]. Dar în ce vă priveşte, rămâne în voi ungerea pe care aţi primit-o de la el şi nu aveţi nevoie ca să vă înveţe cineva, ci, întrucât ungerea lui vă învaţă despre toate - iar ea este adevărată şi nu falsă - după cum v-am învăţat, rămâneţi în el" (1In 2,20.27).

Autorul acestei ungeri este Duhul Sfânt, aşa cum se deduce din faptul că în altă parte funcţia de "a învăţa toate" este atribuită Mângâietorului ca "Duh al adevărului" (In 14,26). Este vorba, aşa cum scriu mai mulţi Părinţi, despre o "ungere a credinţei": "Ungerea care vine de la Cel Sfânt - scrie Clement Alexandrinul - se realizează în credinţă"; "Ungerea este credinţa în Cristos", spune un alt scriitor din aceeaşi şcoală4.

În comentariul său, Augustin adresează, în această privinţă, o întrebare evanghelistului. De ce, spune el, ai scris scrisoarea ta, dacă cei cărora te adresai au primit ungerea care învaţă toate şi nu aveau nevoie ca vreunul să-i instruiască? De ce chiar această vorbire a noastră şi instruire a credincioşilor? Şi iată răspunsul său, bazat pe tema învăţătorului interior: "Sunetul cuvintelor noastre loveşte urechea, însă adevăratul învăţător se află înăuntru [...]. Eu am vorbit tuturor, dar cei înlăuntrul cărora nu vorbeşte acea ungere, cei pe care Duhul nu-i instruieşte în interior, pleacă fără să fi învăţat nimic [...]. Aşadar este interior învăţătorul care instruieşte cu adevărat; Cristos, inspiraţia sa instruieşte"5 .

Ungerea Duhului face să trecem de la enunţările de credinţă la realitatea lor. Este o temă îndrăgită de evanghelistul Ioan aceea a credinţei care este şi cunoaştere: "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1In 4,16). "Noi am cunoscut şi am crezut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu" (In 6,69). "A cunoaşte", în acest caz, ca în general în toată Scriptura, nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru noi astăzi, adică a avea ideea sau conceptul despre un lucru. Înseamnă a experimenta, a intra în relaţie cu lucrul sau cu persoana6 . Afirmaţia Fecioarei: "Nu cunosc bărbat" nu voia să spună desigur nu ştiu ce este un bărbat...

A fost un caz de evidentă ungere a credinţei ceea ce Pascal a experimentat în noaptea de 23 noiembrie 1654 şi pe care a fixat-o cu scurte fraze exclamative într-o scriere găsită după moarte cusută în interiorul sacoului său: "Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filozofilor şi al înţelepţilor. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos [...]. Este găsit numai pe căile Evangheliei. [...] Bucurie, bucurie. Bucurie, lacrimi de bucurie. [...] Aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe cel pe care l-ai trimis: Isus Cristos"7.

Ungerea credinţei are loc de obicei atunci când, asupra unui cuvânt al lui Dumnezeu sau asupra unei afirmaţii de credinţă cade pe neaşteptate iluminarea Duhului Sfânt, însoţită de obicei de o emoţie puternică. Îmi amintesc că într-un an, în sărbătoarea lui Cristos Rege, ascultam la prima lectură a Liturghiei profeţia lui Daniel despre Fiul Omului: "Privind în vedenia de noapte, am văzut pe cineva, venind pe norii cerului, ca un fiu al omului. El a ajuns până la Bătrân şi i-a fost prezentat. Lui i s-au dat stăpânirea, slava şi domnia. Toate popoarele, naţiunile şi oamenii de toate limbile trebuie să-i slujească lui. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, nepieritoare, iar împărăţia lui nu va fi niciodată distrusă" (Dan 7,13-14).

Noul Testament, se ştie, a văzut realizată profeţia lui Daniel în Isus; el însuşi în faţa sinedriului şi-o însuşeşte (cf. Mt 26,64); o frază din text a intrat chiar în Crez ("cuius regnum non erit finis"). Eu cunoşteam, din studiile mele, toate acestea, însă în acel moment era un alt lucru. Era ca şi cum scena s-ar fi desfăşurat acolo, sub ochii mei. Da, acel fiu al omului care înainte era chiar el, Isus. Toate îndoielile şi explicaţiile alternative ale studioşilor, pe care le cunoşteam, mi se păreau, în acel moment, simple pretexte pentru a nu crede. Experimentam, fără să ştiu, ungerea credinţei.

Altă dată (cred că am împărtăşit deja în trecut această experienţă, care ajută însă la înţelegere) asistam la Liturghia de la Miezul Nopţii prezidată de Ioan Paul al II-lea în Sfântul Petru. A venit momentul cântării Kalenda, adică proclamarea solemnă a naşterii Mântuitorului, prezent în vechiul Martirologiu şi reintrodusă în liturgia de Crăciun după Conciliul al II-lea din Vatican:

"Multe secole de la crearea lumii...

Treisprezece secole după ieşirea din Egipt...

La a o sută nouăzeci şi cincea Olimpiadă,

În anul 752 de la întemeierea Romei...

În al patruzeci şi doilea an al domniei lui Cezar August,

Isus Cristos, Dumnezeu veşnic şi Fiu al Tatălui veşnic, fiind zămislit prin lucrarea Duhului Sfânt, după ce au trecut nouă luni, se naşte la Betleem în Iudeea din Fecioara Maria, făcut om".

Ajunşi la aceste ultime cuvinte am simţit o neaşteptată claritate interioară, motiv pentru care îmi amintesc că spuneam în sinea mea: "Este adevărat! Este totul adevărat asta ce se cântă! Nu sunt numai cuvinte. Veşnicul intră în timp. Ultimul eveniment din serie a rupt seria; a creat un «înainte» şi un «după» ireversibile; numărarea timpului care mai înainte avea loc în relaţie cu diferite evenimente (olimpiada cutare, domnia lui cutare), acum are loc în relaţie cu un unic eveniment": înainte de el, după el. O emoţie neaşteptată mi-a străbătut întreaga persoană, în timp ce puteam doar să spun: "Îţi mulţumesc, Preasfântă Treime, şi îţi mulţumesc şi ţie, Sfântă Născătoare de Dumnezeu!".

Ungerea Duhului Sfânt produce şi un efect, ca să spunem aşa, "colateral" în vestitor: îl face să experimenteze bucuria de a-l proclama pe Isus şi Evanghelia sa. Transformă evanghelizarea dintr-o urgenţă şi obligaţie într-o onoare şi un motiv de laudă. Este bucuria care-l cunoaşte bine pe mesagerul care duce unei cetăţi asediate vestea că asediul a fost eliminat, sau crainicul care în antichitate alerga înainte ca să ducă poporului vestea unei victorii decisive obţinute pe câmpul de luptă de propria armată. "Vestea cea bună", înainte de a-l face fericit pe cel care o primeşte, îl face fericit pe cel care o duce.

Viziunea lui Ezechiel despre sulul mâncat s-a realizat o dată în istorie şi în sens literal şi nu numai metaforic. A fost atunci când sulul cuvintelor lui Dumnezeu s-a închis într-un singur cuvânt, Cuvântul. Tatăl l-a dus Mariei; Maria l-a primit, a umplut de el, şi fizic, măruntaiele şi apoi l-a dat lumii, l-a "rostit" născându-l. ea este modelul oricărui evanghelizator şi al oricărui catehet. Ne învaţă se ne umplem de Isus pentru a-l da celorlalţi. Maria l-a zămislit pe Isus "prin lucrarea Duhului Sfânt" şi aşa trebuie să fie şi cu orice vestitor.

Sfântul Părinte încheie scrisoarea sa de convocare a Anului Credinţei cu o referinţă la Fecioară: "Să încredinţăm Mamei lui Dumnezeu, proclamată «fericită» pentru că «a crezut» (Lc 1,45), acest timp de har"8. Ei să-i cerem să ne dobândească harul de a experimenta, în acest an, multe momente de ungere a credinţei. "Virgo fidelis, ora pro nobis". Fecioară credincioasă, roagă-te pentru noi!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(preluare după www.ercis.ro)

Note
1 Benedict al XVI-lea, Scrisoarea apostolică Porta fidei, nr. 11.
2 S. Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, 1,2 ad 2; cit. în: CBC, nr. 170.
3 CBC, nr. 170.
4 Clement Alexandrinul Adumbrationes in 1 Johannis (PG 9, 737B); Homéliies paschales (SCh 36, pag. 40): texte citate de I. de la Potterie, L'unzione del cristiano con la fede, în: Biblica 40, 1959, 12-69.
5 S. Augustin, Comentariu la Prima Scrisoare a lui Ioan 3,13 (PL 35, 2004 şu).
6 Cf. C.H. Dodd, L'interpretazione del Quarto Vangelo, Brescia, Paideia 1974, pag. 195 şu.
7 B. Pascal, Memoriale, ed. Brunschvicg.
8 Porta fidei, nr. 15.

Comentarii
Deocamdata nu sunt comentarii, insa poti fi primul care publica unul.

Publica un comentariu

Name (required)

Email (required)

Website

CAPTCHA image
Enter the code shown above:

Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2009 Reînnoirea Carismatica Catolica Romania