22 noiembrie 2017
View Article
02
Prima predică din Postul Mare a Părintelui Raniero Cantalamessa

Publicăm în continuare textul primei predici de Postul Mare a părintelui Raniero Cantalamessa, OFMCap., predicator al Casei Pontificale, ţinută vineri, 24 martie 2011, dimineaţa, în Capela "Redemptoris Mater" din Palatul Apostolic Vatican în prezenţa papei Benedict al XVI-lea. Tema meditaţiilor de Postul Mare este "Mai presus de toate să fie iubirea" (Col 3,14). Următoarele trei predici de Postul Mare vor fi ţinute de părintele Cantalamessa la 1 aprilie, 8 aprilie şi 15 aprilie.

 

Cele două feţe ale iubirii: Eros şi Agape

1. Cele două feţe ale iubirii

Cu predicile din acest Post Mare aş vrea să continui în efortul, început în Advent, de a aduce o contribuţie mică în vederea reevanghelizării Occidentului secularizat care constituie în acest moment preocuparea principală a întregii Biserici şi îndeosebi a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea.

Există un domeniu în care secularizarea acţionează în mod deosebit de răspândit şi nefast, şi este domeniul iubirii. Secularizarea iubirii constă în a dezlipi iubirea umană, în toate formele sale, de Dumnezeu, reducând-o la ceva pur "profan", în care Dumnezeu este "prea mult" şi chiar deranjează.

Însă tema iubirii nu este importantă numai pentru evanghelizare, adică în raporturile cu lumea; este importantă şi, înainte de toate, pentru viaţa internă a Bisericii, pentru sfinţirea membrilor săi. Este perspectiva în care se situează enciclica Deus caritas est a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea şi în care ne situăm şi noi în aceste reflecţii.

Iubirea suferă de o nefastă separare nu numai în mentalitatea lumii secularizate, ci şi, de partea opusă, printre cei care cred şi îndeosebi printre persoanele consacrate. Simplificând la maxim, am putea formula astfel situaţia: în lume găsim un eros fără agape; printre credincioşi găsim adesea o agape fără eros.

Erosul fără agape este o iubire romantică, mai des pasională, până la violenţă. O iubire de cucerire care îl reduce în mod fatal pe celălalt la un simplu obiect al propriei plăceri şi ignoră orice dimensiune de sacrificiu, de fidelitate şi de dăruire de sine. Nu trebuie insistată asupra descrierii acestei iubiri pentru că e vorba de o realitate pe care o avem zilnic sub ochi, propagată fiind în manieră insistentă de romane, filme, ficţiuni televizate, internet, reviste aşa-numite "roz". Este ceea ce limbajul obişnuit înţelege, de acum, prin cuvântul "iubire".

Mai util pentru noi este să pricepem ce anume se înţelege prin agape fără eros. În muzică există o distincţie care ne poate ajuta să ne facem o idee: aceea între jazz-ul cald şi jazz-ul rece. Am citit undeva această caracterizare a celor două genuri, chiar dacă ştiu că nu este singura posibilă. Jazz-ul cald (hot) este jazz-ul pasionat, arzător, expresiv, format din elanuri, din sentimente, deci din exaltări şi din improvizaţii originale. Jazz-ul rece (cool) e cel care există atunci când se trece la profesionism: sentimentele devin repetitive, tehnica înlocuieşte inspiraţia, virtuozismul înlocuieşte spontaneitatea, se lucrează mai mult cu capul decât cu inima.

Conform acestei distincţii, agape fără eros ne apare ca o "iubire rece", o iubire "cu vârful părului", mai mult prin impunerea voinţei decât prin elanul intim al inimii; o coborâre într-o schemă preconstituită, în loc de a se crea un propriu irepetabil, aşa cum este irepetabilă orice fiinţă umană în faţa lui Dumnezeu. Actele de iubire îndreptate către Dumnezeu se aseamănă, în acest caz, cu acelea ale anumitor îndrăgostiţi nepregătiţi care îi scriu iubitei scrisori de iubire copiate dintr-un manual propriu-zis.

Dacă iubirea lumească este un trup fără suflet, iubirea religioasă practicată astfel este un suflet fără trup. Fiinţa umană nu este un înger, adică un spirit pur; este suflet şi trup unite în mod substanţial. Tot ceea ce face, inclusiv iubirea, trebuie să reflecte această structură a sa. Dacă componenta legată de afectivitate şi de inimă este în mod sistematic negată sau reprimată, rezultatul va fi dublu: ori se merge înainte cu oboseală, din simţ de datorie sau pentru apărarea propriei imagini, ori se caută compensaţii mai mult sau mai puţin permise, până la cazurile foarte dureroase pe care le cunoaştem bine. La capătul multor devieri morale ale persoanelor consacrate, nu se poate ignora asta, există o concepţie deformată şi răsucite despre iubire.

Aşadar avem un motiv dublu şi o urgenţă dublă de a redescoperi iubirea în unitatea ei originară. Iubirea adevărată şi integrală este o perlă închisă între cele două valve care sunt erosul şi agape.

2. Teza incompatibilităţii dintre cele două iubiri

Reconcilierea cea mai importantă dintre cele două dimensiune ale iubirii este practica aceea care are loc în viaţa persoanelor, dar tocmai pentru ca ea să devină posibilă este necesar să se înceapă cu reconciliere dintre eros şi agape şi teoretic, în doctrină. Acest lucru ne va permite printre altele să cunoaştem în sfârşit ce se înţelege cu aceşti doi termeni atât de des folosiţi şi greşit înţeleşi.

Importanţa problemei se naşte din faptul că există o operă care a făcut populară în toată lumea creştină teza opusă, adică aceea a inconciliabilităţii celor două forme de iubire. E vorba de o carte a teologului luteran suedez Anders Nygren, intitulată "Eros şi Agape"1. Putem rezuma gândirea lui în aceşti termeni. Eros şi agape desemnează două mişcări opuse: prima, înălţarea şi urcarea omului la Dumnezeu, ca la propriul bine şi la propria origine; a doua, coborârea lui Dumnezeu spre om în întruparea şi în crucea lui Cristos: deci, mântuirea oferită omului fără merit şi fără răspuns din partea lui, ca să nu fie numai credinţa. Noul Testament a făcut o alegere precisă, folosind, pentru a exprima iubirea, termenul agape şi refuzând sistematic termenul eros.

Sfântul Paul este cel care cu mai multă puritate a adunat şi formulat această doctrină a iubirii. După el, tot conform tezei lui, această antiteză radicală s-a pierdut aproape imediat pentru a face loc la tentative de sinteză. Imediat ce creştinismul intră în contact cultural cu lumea greacă şi cu viziunea platonică, deja cu Origene, există o reevaluare a erosului, ca mişcare de înălţare a sufletului spre bine, ca atracţie universală exercitată de frumuseţe şi de divin. În această linie, Pseudo-Dionis Areopagitul va scrie că "Dumnezeu este eros"2, înlocuind cu acest termen pe cel de agape în celebra frază a lui Ioan (1In 4,10).

În Occident, o sinteză asemănătoare este făcută de Augustin cu doctrina sa despre caritas înţeleasă, e adevărat, ca doctrină despre iubirea descendentă şi gratuită a lui Dumnezeu faţă de om (nimeni nu a vorbit despre "har" în mod mai hotărât decât el!), dar şi ca tânjire a omului spre bine şi spre Dumnezeu. Este a lui afirmaţia: "Ne-ai făcut pentru tine, Dumnezeule, şi inima noastră este neliniştită până când nu se va odihni în tine"3; este a lui şi imaginea iubirii ca o greutate care atrage sufletul, ca prin forţa de gravitaţie, spre Dumnezeu, ca spre locul propriei odihne şi al propriei plăceri4. Toate acestea, pentru Nygren, inserează un element de iubire de sine, de propriul bine, deci de egoism, care distruge gratuitatea pură a harului; este o recădere în iluzia păgână de a face să consiste mântuirea într-o înălţare spre Dumnezeu, şi nu în coborârea gratuită şi nemotivată a lui Dumnezeu spre noi.

Prizonieri ai acestei sinteze imposibile între eros şi agape, între iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de sine, rămân, pentru Nygren, sfântul Bernard atunci când defineşte gradul suprem al iubirii lui Dumnezeu ca un "a-l iubi pe Dumnezeu pentru el însuşi" şi un "a se iubi pe sine însuşi pentru Dumnezeu"5, sfântul Bonaventura cu ascensionalul său "Itinerar al minţii spre Dumnezeu", precum şi sfântul Toma de Aquino care defineşte iubirea lui Dumnezeu revărsată în inima celui botezat (cf. Rom 5,5) ca "iubirea cu care Dumnezeu ne iubeşte şi cu care face în aşa fel încât noi să-l iubim pe el" (amor quo ipse nos diligit et quo ipse nos dilectores sui facit)6. De fapt, asta ar însemna că omul, iubit de Dumnezeu, poate la rândul său să-l iubească pe Dumnezeu, să-i dea ceva din ceea ce este al său, ceea ce ar distruge gratuitatea absolută a iubirii lui Dumnezeu. Aceeaşi deviaţie, conform lui Nygren, există cu mistica catolică. Iubirea misticilor, cu încărcătura ei foarte puternică de eros, nu e altceva, pentru el, decât o iubire senzuală sublimată, o tentativă de a stabili cu Dumnezeu un raport de reciprocitate înfumurată în iubire.

Cel care a rupt ambiguitatea şi a readus la lumină antiteza paulină clară a fost, conform autorului, Luter. Întemeind justificarea numai pe credinţă el nu a exclus caritatea de momentul întemeietor al vieţii creştine, aşa cum îi reproşează teologia catolică; mai degrabă a eliberat caritatea, agape, de elementul fals al erosului. Formulei "numai credinţa", cu excluderea faptelor, ar corespunde, în Luter, formula "numai agape", cu excluderea erosului.

Nu-mi revine mie să stabilesc aici dacă autorul a interpretat corect cu privire la acest punct gândirea lui Luter. Acesta - trebuie spus - nu a pus niciodată problema în termeni de contrast între eros şi agape, aşa cum a făcut în schimb între credinţă şi fapte. Este semnificativ, totuşi, faptul că şi Karl Barth, într-un capitol din "Dogmatica eclezială", ajunge la acelaşi rezultat al lui Nygren al unui contrast iremediabil între eros şi agape: "Acolo unde intră în scenă iubirea creştină - scrie el - începe imediat conflictul cu cealaltă iubire şi acest conflict nu se mai termină"7. Suntem în plină teologie dialectică, teologia lui aut-aut, a antitezei cu orice preţ.

Contralovitura acestei operaţiuni este radicala mondenizarea şi secularizare a erosului. De fapt, în timp ce o anumită teologie excludea erosul din agape, cultura seculară, la rândul ei, era foarte fericită să facă operaţiunea contrară, excluzând agape de eros, adică orice referinţă la Dumnezeu şi la har din iubirea umană. Freud a mers până la capăt pe această linie, reducând iubirea la eros şi erosul la libido, la simplul impuls sexual. Este stadiul la care este redusă astăzi iubirea în multe manifestări ale vieţii şi culturii, mai ales în lumea spectacolului.

În urmă cu doi ani eram la Madrid. În ziare nu se vorbea decât despre o anumită expoziţie de artă existentă în oraş, intitulată "Lacrimile erosului". Era o expoziţie de opere artistice cu fond erotic - tablouri, desene, sculpturi - care intenţiona să scoată în evidenţă legătura indisolubilă care există, în experienţa omului modern, între eros şi thanatos, între iubire şi moarte. La aceeaşi constatare se ajunge, citind culegerea de poezii "Florile răului" de Baudelaire sau "O perioadă în iad" a lui Rimbaud. Iubirea care prin natura sa ar trebui să ducă la viaţă, duce în schimb de acum la moarte.

3. Întoarcerea la sinteză

Dacă nu putem schimba dintr-o dată ideea despre iubire pe care o are lumea, putem însă corecta viziunea teologică care - desigur fără a voi - o favorizează şi o legitimează. Este ceea ce a făcut în manieră exemplară Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea cu enciclica Deus caritas est. El reafirmă sinteza catolică tradiţională exprimând-o în termeni moderni. "Eros şi agape, se citeşte în ea, - iubirea ascendentă şi iubirea descendentă - niciodată nu pot fi separate complet una de alta [...]. Credinţa biblică nu construieşte o lume paralelă sau o lume opusă fenomenului uman originar care este iubirea, ci acceptă omul întreg, intervenind în dorinţa lui de iubire pentru a o purifica, deschizându-i totodată dimensiuni noi" (nr. 7-8). Eros şi agape sunt unite cu însăşi izvorul iubirii care este Dumnezeu: "El iubeşte şi iubirea sa poate fi calificată fără nici o îndoială ca eros, care este totodată şi în mod total agape" (nr. 9).

Se înţelege astfel primirea neobişnuit de favorabilă pe care a avut-o acest document pontifical şi în locurile laice mai deschise şi responsabile. Ea dă o speranţă lumii. Corectează imaginea unei credinţe care atinge lumea tangenţial, fără a pătrunde înăuntru, cu imaginea evanghelică a drojdiei care face să fermenteze aluatul; înlocuieşte ideea despre o împărăţia a lui Dumnezeu venită să "judece" lumea, cu aceea despre o împărăţie a lui Dumnezeu venită să "mântuiască" lumea, începând de la eros care este forţa ei dominantă.

La viziunea catolică, viziune care în privinţa acestui punct coincide cu viziunea ortodoxă, se poate aduce, cred, o confirmare şi din punctul de vedere al exegezei. Cei care susţin teza incompatibilităţii dintre eros şi agape se bazează pe faptul că Noul Testament evită cu atenţie - şi, după cât se pare, în mod voit - termenul eros, folosind în locul lui mereu şi numai agape (aparte câteva folosiri rare ale termenului philia, care indică iubirea de prietenie).

Faptul este adevărat, dar nu sunt adevărate concluziile care se trag din el. Se presupune că autorii Noului Testament sunt la curent fie cu sensul pe care termenul eros îl avea în limbajul obişnuit - erosul aşa-numit "vulgar" - fie cu sensul elevat şi filozofic pe care îl avea, de exemplu, în Platon, aşa-numitul eros "nobil". În accepţiunea populară, eros indica mai mult sau mai puţin ceea ce indică şi astăzi, atunci când se vorbeşte despre erotism sau despre filme erotice, adică satisfacerea instinctului sexual, mai degrabă o degradare decât o înălţare. În accepţiunea nobilă, el indica iubirea faţă de frumuseţe, forţa care ţine împreună lumea şi stimulează toate fiinţele la unitate, adică acea mişcare de înălţare spre divin pe care teologii dialectici o consideră incompatibilă cu mişcarea de coborâre a divinului spre om.

Este greu de susţinut că autorii Noului Testament, adresându-se unor persoane simple şi cu nici o cultură, ar intenţiona să-i avertizeze cu privire la erosul lui Platon. Ei au evitat termenul eros pentru acelaşi motiv pentru care un predicator evită astăzi termenul erotic sau, dacă îl foloseşte, o face numai în sens negativ. Motivul este că, atunci ca şi acum, cuvântul evocă iubirea în exprimarea sa cea mai egoistă şi senzuală8. Suspiciunea primilor creştini faţă de eros era ulterior agravată de rolul pe care el îl desfăşura în desfrânatele culte dionisiace.

Imediat ce creştinismul intră în contact şi în dialog cu cultura greacă a timpului, dispare imediat, am văzut deja, orice închidere faţă de eros. El este folosit adesea, în autorii greci, ca sinonim al lui agape şi este folosit pentru a indica iubirea lui Dumnezeu faţă de om, precum şi iubirea omului faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de virtuţi şi faţă de orice lucru frumos. De altfel este suficientă, pentru a ne convinge de asta, o simplă privire la "Lessico Patristico Greco" a lui Lampe9. Aşadar, sistemul lui Nygren şi Barth este unul construit pe o falsă aplicare a argumentului aşa-numit "ex silentio".

4. Un eros pentru persoanele consacrate

Răscumpărarea erosului îi ajută înainte de toate pe îndrăgostiţii umani şi pe soţii creştini, arătând frumuseţea şi demnitatea iubirii care îi uneşte. Îi ajută pe tineri să experimenteze fascinaţia celuilalt sex nu drept ceva tulbure, care trebuie trăită departe de Dumnezeu, ci dimpotrivă ca un dar al Creatorului pentru bucuria lor, dacă este trăită în ordinea voită de el. La această funcţie pozitivă a erosului uman face aluzie şi papa în enciclica sa, când vorbeşte despre drumul de purificare a erosului care duce de la atracţie momentană la acel "pentru totdeauna" al căsătoriei (nr. 4-5).

Însă răscumpărarea erosului trebuie să ne ajute şi pe noi cei consacraţi, bărbaţi şi femei. Am amintit la început de pericolul în care se află persoanele consacrate, care este acela al unei iubiri reci, care nu coboară niciodată de la minte la inimă. Un soare de iarnă care luminează dar nu încălzeşte. Dacă eros înseamnă elan, dorinţă, atracţie, nu trebuie să ne fie frică de sentimente, şi cu atât mai puţin să le dispreţuim şi să le reprimăm. Atunci când e vorba de iubirea lui Dumnezeu - a scris Guillaume de St. Thierry - sentimentul de afecţiune (affectio) este şi el har; de fapt, nu natura poate revărsa în noi un astfel de sentiment10.

Psalmii sunt plini de această tânjire a inimii către Dumnezeu: "Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu...", "Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu". "Aşadar dă atenţie - spune autorul operei «Norul necunoaşterii» - acestei minunate lucrări a harului în sufletul tău. Ea nu e altceva decât un impuls neaşteptat care apare fără nici un preaviz şi se îndreaptă direct spre Dumnezeu, ca o scânteie care se eliberează din foc... Loveşte acest nor des al necunoaşterii cu săgeata ascuţită a dorinţei de iubire şi nu te mişca de acolo, orice s-ar întâmpla"11. Este suficient, pentru a face asta, un gând, o mişcare a inimii, o scurtă rugăciune.

Dar toate acestea nu ajung, şi Dumnezeu ştie asta mai bine decât noi. Noi suntem creaturi, trăim în timp şi într-un trup; avem nevoie de un ecran pe care să proiectăm iubirea noastră care să nu fie numai "norul necunoaşterii", adică vălul de întuneric în spatele căruia se ascunde Dumnezeu pe care nimeni nu l-a văzut vreodată şi care locuieşte într-o lumină de nepătruns...

Răspunsul care se dă la această întrebare îl cunoaştem bine: tocmai pentru aceasta Dumnezeu ni l-a dat pe aproapele ca să-l iubim! "Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată. Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea lui în noi este desăvârşită... Cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede" (1In 4,12.20). Dar trebuie să fim atenţi să nu sărim peste veriga decisivă. Înainte de fratele care se vede există un altul care şi el se vede şi se atinge: există Dumnezeul făcut trup, există Isus Cristos! Între Dumnezeu şi aproapele există de acum Cuvântul făcut trup care a reunit cele două extreme într-o singură persoană. De acum în el îşi are fundamentul însăşi iubirea faţă de aproapele: "Mie mi-aţi făcut".

Ce înseamnă toate acestea pentru iubirea lui Dumnezeu? Că obiectul primar al erosului nostru, al căutării, dorinţei, atracţiei, pasiunii noastre trebuie să fie Cristos. "Mântuitorului este orânduită iubirea umană încă de la început, ca la modelul şi scopul ei, aproape un sertar aşa de mare şi aşa de larg încât să-l poată primi pe Dumnezeu [...]. Dorinţa sufletului se îndreaptă numai spre Cristos. Aici este locul odihnei sale, pentru că numai el este binele, adevărul şi tot ceea ce inspiră iubire"12. Răsună tare în toată spiritualitatea monastică maxima sfântului Benedict: "Să nu se pună absolut nimic înaintea iubirii faţă de Cristos".

Asta nu înseamnă a restrânge orizontul iubirii creştine de la Dumnezeu la Cristos; înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu în maniera în care el vrea să fie iubit. "Tatăl vă iubeşte pentru că voi mă iubiţi" (In 16,27). Nu e vorba de o iubire mediată, prin procură, prin care acela care îl iubeşte pe Isus "este ca şi cum" l-ar iubi pe Tatăl. "Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl", cine mă iubeşte pe mine îl iubeşte pe Tatăl.

Este adevărat că nici Cristos nu se vede, dar există; a înviat, este viu, ne este alături, mai real decât soţul cel mai îndrăgostit poate să fie alături de soţie. Aici este punctul crucial: a mă gândi la Cristos nu ca la o persoană din trecut, dar ca Domnul înviat şi viu, cu care pot să vorbesc, pe care pot chiar să-l sărut dacă vreau, fiind sigur că sărutul meu nu se termină pe hârtie sau pe lemnul unui crucifix, ci pe un chip sau pe buze de carne vie (chiar dacă spiritualizată), fericite să primească sărutul meu.

Frumuseţea şi plinătatea vieţii consacrate depinde de calitatea iubirii noastre faţă de Cristos. Numai el este capabil să apere de rătăcirile inimii. Isus este omul desăvârşit; în el se află, la un grad infinit de superior, toate acele calităţi şi atenţii pe care un bărbat le caută într-o femeie şi o femeie în bărbat. Iubirea lui nu ne scapă în mod necesar de chemarea creaturilor şi îndeosebi de atracţia celuilalt sex (aceasta face parte din natura noastră pe care însuşi Dumnezeu a creat-o şi pe care nu vrea să o distrugă); însă ne dă forţa de a învinge aceste atracţii cu o atracţie mai puternică. "Cast - scrie sfântul Ioan Climac - este cel care alungă erosul cu Erosul"13 .

Distrug oare, toate acestea, gratuitatea agapei, pretinzând să-i dea lui Dumnezeu ceva în schimb din inima sa? Anulează harul, aşa cum crede Nygren? Nicidecum, ba chiar o exaltă. De fapt, în felul acesta, ce anume îi dăm lui Dumnezeu dacă nu ceea ce am primit de la el? "Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi" (1In 4,19). Iubirea pe care o dăm lui Cristos este însăşi iubirea lui faţă de noi pe care i-o transmitem, aşa cum face ecoul cu glasul.

Aşadar unde este noutatea şi frumuseţea acestei iubiri pe care o numim eros? Ecoul transmite lui Dumnezeu însăşi iubirea lui, dar îmbogăţită, colorată şi parfumată cu libertatea noastră. Şi este tot ceea ce vrea el. Libertatea noastră îl satisface total. Nu numai atât, dar un lucru nemaiauzit, scrie Cabasilas, "primind de la noi darul iubirii în schimbul a tot ceea ce ne-a dăruit, se consideră datornicul nostru"14. Teza care contrapune eros şi agape se bazează pe o altă contrapoziţie bine cunoscută, aceea între har şi libertate, şi chiar pe însăşi negarea libertăţii în omul decăzut (pe "slujitoarea judecată").

Eu am încercat să-mi imaginez, venerabili părinţi şi fraţi, ce ar spune Isus înviat, dacă, aşa cum făcea în viaţa pământească atunci când intra sâmbăta într-o sinagogă, acum ar veni şi s-ar aşeza aici în locul meu şi ne-ar explica personal care este iubirea pe care el o doreşte de la noi. Vreau să împărtăşesc cu voi, cu simplitate, ceea ce cred că ne-ar spune; ne va folosi pentru a face examinarea conştiinţei noastre cu privire la iubire:

Iubirea arzătoare:
Înseamnă a mă pune pe mine mereu pe primul loc.
Înseamnă a căuta să-mi fii plăcut în orice moment.
Înseamnă a confrunta dorinţele tale cu dorinţa mea.
Înseamnă a trăi în faţa mea ca prieten, confident, mire, şi să fii fericit pentru asta.
Înseamnă a fi neliniştit dacă tu crezi că eşti un pic departe de mine.
Înseamnă a fi plin de fericire atunci când sunt cu tine.
Înseamnă a fi dispus la mari sacrificii numai să nu mă pierzi.
Înseamnă a prefera să trăieşti mai degrabă sărac şi necunoscut cu mine, decât bogat şi vestit fără mine.
Înseamnă a-mi vorbi ca prietenului cel mai drag în orice moment.
Înseamnă a mi te încredinţa privind la viitorul tău.
Înseamnă a dori să te pierzi în mine ca ţintă a existenţei tale.

Dacă vi se pare şi vouă, venerabili părinţi, fraţi şi surori, aşa cum mi se pare mie, că suntem departe de această ţintă, să nu ne descurajăm. Avem pe unul care ne poate ajuta să ajungem la ea dacă-i cerem asta. Să repetăm cu credinţă Duhului Sfânt: Veni, Sancte Spiritus, reple tuorum corda fidelium et tui amoris in eis ignem accende: Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale.

Note
1 Ediţia originală suedeză, Stockholm 1930, trad. ital. Eros e agape. La nozione cristiana dell'amore e le sue trasformazioni, Bologna, Il Mulino, 1971.
2 Pseudo-Dionis Areopagitul, Numele divine, IV,12 (PG 3, 709 şi urm.).
3 Sfântul Augustin, Confesiuni I, 1.
4 Comentariu la evanghelia lui Ioan, 26, 4-5.
5 Cf. Sfântul Bernard, De diligendo Deo, IX,26 - X,27.
6 Sfântul Toma de Aquino, Comentariu la Scrisoarea către Romani, cap. V, lectio 1, nr. 392-293; cf. Sfântul Augustin, Comentariu la Prima Scrisoare a lui Ioan, 9,9.
7 K. Barth, Dogmatica eclezială, IV, 2, 832-852; trad. ital. K. Barth, Dommatica ecclesiale, antologia a cura di H. Gollwitzer, Bologna, Il Mulino 1968, pag. 199-225.
8 Sensul pe care îl dădeau primii creştini cuvântului eros se deduce clar din cunoscutul text al sfântului Ignaţiu din Antiohia, Scrisoarea către Romani, 7,2: "Iubirea mea (eros) a fost răstignită şi nu există în mine foc de patimă... nu mă atrag hrana corupţiei şi plăcerile din viaţa aceasta". "Erosul meu" nu îl indică aici pe Isus răstignit, ci "iubirea faţă de mine însumi", alipirea de plăcerile pământeşti, în linia textului paulin "Am fost răstignit cu Cristos, nu mai trăiesc eu" (Gal 2,19 şi urm.).
9 Cf. G.W.H. Lampe, A Patristic Greek Lexicon, Oxford 1961, pag. 550.
10 Guillaume de St. Thierry, Meditaţii, XII, 29 (SCh 324, pag. 210).
11 Anonim, La nube della non conoscenza, Ed. Áncora, Milano, 1981, pag. 136.140.
12 N. Cabasilas, Viaţa în Cristos, II,9 (PG 88, 560-561).
13 Sfântul Ioan Climac, Scara paradisului, XV,98 (PG 88, 880).
14 N. Cabasilas, Viaţa în Cristos, VI, 4.

Traducere de pr. Mihai Patraşcu

(preluare după www.ercis.ro).

lecturi: 283.

 

Comentarii
Deocamdata nu sunt comentarii, insa poti fi primul care publica unul.

Publica un comentariu

Name (required)

Email (required)

Website

CAPTCHA image
Enter the code shown above:

Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2009 Reînnoirea Carismatica Catolica Romania