25 iulie 2017
View Article
04

Duhul Sfânt ne introduce în misterul învierii lui Cristos

Am reflectat în primele două meditaţii de Postul Mare despre Duhul Sfânt care ne introduce la adevărul deplin despre persoana lui Cristos, făcându-ne să-l proclamăm Domn şi Dumnezeu adevărat. În ultima meditaţie am trecut de la cine este Cristos la ce face Cristos, de la persoana sa la acţiunea sa, şi îndeosebi cu privire la misterul morţii sale răscumpărătoare. Astăzi ne propunem să medităm despre misterul învierii sale şi al învierii noastre.

Sfântul Paul atribuie în mod deschis învierea lui Isus din morţi lucrării Duhului Sfânt. Spune că Isus Cristos a fost „rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea din morţi” (Rom 1,4). În Cristos a devenit realitate marea profeţie a lui Ezechiel despre Duhul care intră în oasele uscate, le învie din mormintele lor şi face dintr-o multitudine de morţi „o armată mare, nemărginită” de înviaţi la viaţă şi la speranţă (cf. Ez 37,1-14). Dar nu aceasta este linia pe care aş vrea s-o urmez în meditaţia mea. A face din Duhul Sfânt principiul inspirator al întregii teologii (intenţia aşa-numitei teologii a celui de-al treilea articol!) nu înseamnă a-l introduce cu forţa pe Duhul Sfânt în fiecare afirmaţie, numindu-l în orice moment. N-ar fi în natura Mângâietorului care, ca aceea a luminii, este de a lumina orice lucru rămânând El însuşi, ca să spunem aşa, în umbră, ca în culise. Mai mult decât a vorbi „despre” Duhul Sfânt, teologia celui de-al treilea articol constă în a vorbi „în” Duhul Sfânt, cu tot ceea ce comportă această simplă schimbare de prepoziţie.

  1. Învierea lui Cristos: abordare istorică

Să spunem înainte de toate ceva despre învierea lui Cristos ca fapt „istoric”. Putem defini învierea un eveniment istoric, în sensul obişnuit al acestui termen, adică realmente petrecut, adică în sensul în care istoric se opune lui mitic şi lui legendar? Pentru a ne exprima în termenii dezbaterii recente: Isus a înviat numai în kerigma, adică în vestirea Bisericii (aşa cum a afirmat cineva urmându-l pe Rudolf Bultmann), sau în schimb a înviat şi în realitate şi în istorie? De asemenea: a înviat El, persoana lui Isus, sau a înviat numai cauza sa, în sensul metaforic în care a învia înseamnă a supravieţui, sau a fi victorios al unei idei, după moartea celui care a propus-o?

Aşadar să vedem în ce sens există şi o abordare istorică a învierii lui Cristos. Nu pentru că vreunul dintre noi are nevoie aici să fie convins de acest lucru, ci, aşa cum spune Luca la începutul Evangheliei sale, „pentru ca să ne putem da seama de soliditatea învăţăturilor pe care le-am primit” (cf. Lc 1,4) şi pe care le transmitem altora.

Credinţa discipolilor, afară de câteva excepţii (Ioan, femeile pioase), nu rezistă la încercarea sfârşitului său tragic. Cu pătimirea şi moartea, întunericul acoperă toate. Starea lor sufletească transpare din cuvintele celor doi discipoli de la Emaus: „Noi speram că el este… dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri” (Lc 24,21). Suntem într-un punct mort al credinţei. cazul Isus este considerat închis. Acum – tot în rolul de istorici – să mergem la câţiva ani, ba chiar la câteva săptămâni după. Ce întâlnim? Un grup de oameni, acelaşi care a fost alături de Isus, care repetă, cu glas tare, că Isus din Nazaret este Mesia, Domnul, Fiul lui Dumnezeu; că este viu şi că va veni să judece lumea. Cazul lui Isus nu numai că s-a redeschis, ci este dus în scurt timp la o dimensiune absolută şi universală. Acel om îl interesează nu numai poporul lui Israel, ci pe toţi oamenii din toate timpurile. „Piatra aruncată de zidari – spune sfântul Petru – a devenit piatră din capul unghiului” (1Pt 2,4), adică început al unei umanităţi noi. De acum înainte, că se ştie sau nu, nu există niciun alt nume dat oamenilor sub cer, în care este posibil să fim mântuiţi, decât cel al lui Isus din Nazaret (cf. Fap 4,12).

Ce anume a determinat o asemenea schimbare prin care aceiaşi oameni care mai înainte l-au tăgăduit pe Isus sau au fugit, acum spun în public aceste lucruri, întemeiază Biserici şi se lasă chiar închişi, biciuiţi, ucişi pentru El? Ei ne dau, în cor, acest răspuns: „A înviat! L-am văzut!”. Ultimul act pe care-l poate face istoricul, înainte de a ceda cuvântul credinţei este să verifice acel răspuns.

Învierea este un eveniment istoric, în sens foarte deosebit. Ea este la limita istoriei, ca acel fir care desparte marea de uscat. Există înăuntru şi în afară în acelaşi timp. Cu ea, istoria se deschide la ceea ce este dincolo de istorie, la escatologie. Deci, într-un anumit sens, este ruptura istoriei şi depăşirea ei, aşa cum creaţia este începutul ei. Asta face în aşa fel încât învierea este un eveniment în el însuşi nemărturisibil şi neinteligibil cu categoriile noastre mentale care sunt legate toate de experienţa timpului şi spaţiului. Şi de fapt, nimeni nu asistă la clipa în care Isus învie. Nimeni nu poate spune că l-a văzut pe Isus înviind, ci numai că l-a văzut înviat.

Aşadar, învierea se cunoaşte a posteriori, după aceea. Aşa cum este prezenţa fizică a Cuvântului în Maria care demonstrează faptul că s-a întrupa, tot aşa prezenţa lui Cristos în comunitate, atestată de apariţii, demonstrează că a înviat. Asta explică faptul că niciun istoric profan nu vorbeşte despre înviere. Tacitus, care deşi aminteşte moartea „unui anumit Cristos” pe timpul lui Ponţiu Pilat[1], nu spune nimic despre înviere. Acel eveniment nu avea relevanţă şi sens decât pentru cel care experimenta consecinţele sale, în sânul comunităţii.

Aşadar în ce sens vorbim despre o abordare istorică a învierii? Ceea ce se oferă consideraţiei istoricului şi îi permite să vorbească despre înviere sunt două fapte: primul, credinţa neprevăzută şi inexplicabilă a discipolilor, o credinţă aşa de tenace încât rezistă chiar şi la încercarea martiriului; al doilea, explicaţia acestei credinţe pe care ne-au lăsat-o cei interesaţi. A scris un exeget eminent: „În momentul decisiv, când Isus a fost prins şi executat, discipolii nu nutreau nicio aşteptare a unei învieri. Ei au fugit şi au considerat terminat cazul lui Isus. Deci a trebuit să intervină ceva care în puţin timp, nu numai că a provocat schimbarea radicală a stării lor sufleteşti, ci i-a dus şi la o activitate cu totul nouă şi la întemeierea Bisericii. Acest „ceva” este nucleul istoric al credinţei Paştelui”[2].

A fost notat pe bună dreptate că, dacă se neagă caracterul istoric şi obiectiv al învierii, naşterea credinţei şi a Bisericii ar deveni un mister şi mai inexplicabil al învierii înseşi: „Ideea că edificiul impunător al istoriei creştinismului este ca o piramidă enormă pusă în echilibru pe un fapt nesemnificativ este cu siguranţă mai puţin credibilă decât afirmaţia că întregul eveniment – adică realitatea de fapt plus semnificaţia inerentă ei – a ocupat realmente un loc în istoria comparabilă cu acel pe care i-l atribuie Noul Testament”[3].

Aşadar care este punctul de sosire al cercetării istorice referitoare la înviere? Putem să-l percepem în cuvintele discipolilor de la Emaus. Câţiva discipoli, în dimineaţa de Paşti, au mers la mormântul lui Isus şi au găsit că lucrurile erau aşa cum le-au povestit femeile, care au mers înaintea lor, „dar pe el nu l-au văzut” (cf. Lc 24,24). Şi istoria merge la mormântul lui Isus şi trebuie să constate că lucrurile sunt aşa cum au spus martorii. Însă pe El, pe Cel Înviat, nu-l vede. Nu este suficient a constata istoric faptele, trebuie „văzut” Cel Înviat, şi asta n-o poate da istoria, ci numai credinţa[4]. Cine ajunge alergând de pe uscat pe malul mării trebuie să se oprească dintr-o dată; poate să meargă mai departe cu privirea, dar nu cu picioarele.

  1. Semnificaţia apologetică a învierii

Trecând de la istorie la credinţă, se schimbă şi modul de a vorbi despre înviere. Limbajul Noului Testament şi al liturgiei Bisericii este un limbaj asertiv, apodictic, care nu se întemeiază pe demonstraţii dialectice. „Dar acum, Cristos a înviat din morţi” (1Cor 15,20), spune Paul. Aici suntem de acum pe planul credinţei, nu mai suntem pe planul demonstraţiei. Este ceea ce numim kerygma. „Scimus Christum surrexisse a mortuis vere”, cântă liturgia în ziua de Paşti: „Noi o ştim: Cristos a înviat cu adevărat”. Nu numai că noi credem, dar crezând, ştim că aşa este, suntem siguri de asta. Dovada cea mai sigură a învierii vine după ce, nu înainte, s-a crezut, pentru că atunci se experimentează că Isus este viu.

Dar ce este învierea considerată din punctul de vedere al credinţei? Este mărturia lui Dumnezeu cu privire la Isus Cristos. Dumnezeu Tatăl care, în viaţă, deja l-a acreditat pe Isus din Nazaret cu minuni şi semne, acum a pus un sigiliu definitiv la recunoaşterea sa, înviindu-l din morţi. În discursul din Atena, sfântul Paul formulează astfel acest lucru: „Dumnezeu a dat garanţie tuturor prin aceea că l-a înviat din morţi” (Fap 17,31). Învierea este puternicul „da” al lui Dumnezeu, „Amin”-ul său rostit cu privire la viaţa Fiului său Isus.

Moartea lui Cristos nu era, în ea însăşi, suficientă pentru a mărturisi adevărul cauzei sale. Mulţi oameni – avem o dovadă tragică în zilele noastre – mor pentru cauze greşite, ba chiar pentru cauze rele. Moartea lor nu a făcut adevărată cauza lor; a mărturisit doar că ei credeau în adevărul ei. Moartea lui Cristos nu este garanţia adevărului său, ci a iubirii sale, de vreme ce „nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13).

Numai învierea constituie sigiliul autenticităţii divine a lui Cristos. Iată de ce Isus, aceluia care îi cerea un semn, i-a răspuns: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica” (In 2,18 şu) şi în alt loc spune: „O generaţie rea şi adulteră cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona”, care după trei zile în pântecele peştelui revede lumina (Mt 16,4). Paul are dreptate să edifice pe înviere, ca pe fundamentul său, întregul edificiu al credinţei: „Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Iar noi suntem găsiţi martori falşi ai lui Dumnezeu… Suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii” (1Cor 15,14-15.19). Se înţelege pentru ce sfântul Augustin poate spune că „credinţa creştinilor este învierea lui Cristos”. Faptul că Cristos a murit îl cred toţi, şi păgânii, dar că a înviat, numai creştinii îl cred, şi nu este creştin cel care nu crede asta[5].

  1. Semnificaţia misterică a învierii

Până aici semnificaţia apologetică a învierii lui Cristos, adică menită să stabilească autenticitatea misiunii lui Cristos şi legitimitatea pretenţiei sale divine. La ea trebuie adăugată o cu totul altă semnificaţie pe care am putea-o numi misterică sau mântuitoare, deoarece ne priveşte şi pe noi cei care credem. Învierea lui Cristos ne priveşte şi este un mister „pentru noi”, deoarece întemeiază speranţa învierii noastră înseşi din morţi: „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi” (Rom 8,11).

Credinţa într-o viaţa de dincolo apare, în manieră clară şi explicită, numai la sfârşitul Vechiului Testament. Cartea a doua a Macabeilor constituie mărturia cea mai avansată: „După ce vom muri – exclamă unui dintre cei şapte fraţi ucis sub Antioh – (Dumnezeu) ne va învia la viaţă nouă şi veşnică” (cf. 2Mac 7,1-14). Însă această credinţă nu se naşte dintr-o dată, din nimic; se înrădăcinează în mod vital în toată revelaţia biblică precedentă, a cărei încheiere aşteptată şi, ca să spunem aşa, rodul cel mai copt, le reprezintă.

Mai ales două certitudini au stimulat la această concluzie: certitudinea atotputerniciei lui Dumnezeu şi cea a insuficienţei şi a nedreptăţii răsplăţii pământeşti. Apărea tot mai evident – în special după experienţa exilului – că soarta celor buni în această lume este de aşa natură încât, fără speranţa unei răsplăţi diferite a celor drepţi după moarte, ar fi imposibil să nu cadă în disperare. De fapt, în această viaţă totul se întâmplă în acelaşi mod celui drept şi celui păcătos, atât fericirea cât şi nenorocirea. Cartea lui Qohelet reprezintă exprimarea cea mai clară a acestei concluzii amare (cf. Qoh 7,15).

Gândirea lui Isus cu privire la această temă este exprimată în discuţia cu saduceii cu privire la cazul femeii care a avut şapte soţi (Lc 20,27-38). Bazându-se pe revelaţia biblică mai antică, aceea mozaică, ei nu au acceptat învăţătura despre învierea morţilor pe care o considerau o noutate. Făcând referinţă la legea leviratului (Dt 25: femeia rămasă văduvă, fără copii băieţi, este luată în căsătorie de cumnat), ei imaginează cazul limită al unei femei care a trecut, în acest mod, prin şapte soţi. La sfârşit, fiind siguri că au demonstrat absurditatea învierii, întreabă: „Această femeie, la înviere, a cui soţie va fi?”.

Fără a se depărata de terenul ales de adversari, cu puţine cuvinte, Isus mai întâi dezvăluie unde este eroarea saduceilor şi o corectează, apoi dă credinţei în înviere întemeierea sa cea mai profundă şi mai convingătoare. Isus se pronunţă cu privire la două lucruri: la modul şi la faptul învierii. Cât priveşte faptul că va exista o înviere a morţilor, Isus aminteşte episodul tufişului arzând unde Dumnezeu se proclamă „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”. Dacă Dumnezeu se proclamă „Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob”, când Abraham, Isaac şi Iacob au murit de generaţii, şi dacă, pe de altă parte, „Dumnezeu este Dumnezeul celor vii şi nu al celor morţi”, atunci înseamnă că Abraham, Isaac şi Iacob sunt vii pe undeva!

Mai mult decât pe răspunsul lui Isus dat saduceilor, credinţa în înviere se întemeiază însă pe faptul învierii sale din morţi. „Iar dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a înviat” (1Cor 15,12-13). Este absurd să ne gândim la un trup, al cărui cap domneşte glorios în cer şi al cărui trup putrezeşte veşnic pe pământ sau se termină în nimic.

Credinţa creştină în învierea din morţi răspunde, de altfel, dorinţei celei mai instinctive a inimii umane. Noi – spune Paul – nu vrem să fim despuiaţi de trupul nostru, ci reîmbrăcaţi, adică nu vrem să supravieţuim numai cu o parte a fiinţei noastre – sufletul –, ci cu tot eu-l nostru, suflet şi trup; de aceea, nu dorim ca trupul nostru muritor să fie distrus, ci „să fie absorbit de viaţă” şi să se îmbrace, el însuşi, în nemurire (cf. 2Cor 5,1-5; 1Cor 15,51-53).

Noi avem în această viaţă numai o promisiune a vieţii veşnice: avem şi „primele roade” şi „garanţia”. N-ar trebui niciodată să se traducă termenul grec arrabôn folosit de sfântul Paul cu privire la Duhul (2Cor 1,22; 5,5; Ef 1,14) cu „garanţie” (pignus), ci numai cu arvună (arra). Sfântul Augustin a explicat bine diferenţa. Garanţia, spune el, nu este începutul plăţii, ci este ceva ce este dat în aşteptarea plăţii; odată efectuată plata, garanţia este restituită. Nu aşa este arvuna. Ea nu este restituită în momentul plăţii, ci este completată. Deja face parte din plată. „Dacă Dumnezeu, prin Duhul său, ne-a dat ca arvună iubirea, când ne va fi dată toată realitatea, oare ne va fi luată arvuna? Nu, desigur, dar ceea ce a dat deja va completa”[6].

Aşa cum „primele roade” anunţă recolta deplină şi sunt parte din ea, tot aşa arvuna este parte a posesiei depline a Duhului. „Duhul care locuieşte în noi” (cf. Rom 8,11), mai mult decât nemurirea sufletului, asigură, după cum se vede, continuitatea dintre viaţa noastră prezentă şi cea viitoare.

Cu privire la modul învierii, tot în acea ocazie Isus afirmă condiţia spirituală a celor înviaţi: „Cei consideraţi vrednici să dobândească lumea cealaltă şi învierea din morţi nu se vor însura şi nici nu se vor mărita, pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu” (Lc 20,35).

S-a încercat să se ilustreze trecerea de la condiţia pământească la cea de înviaţi cu exemple luate din natură: sămânţa din care îmboboceşte copacul, natura moartă iarna care învie primăvara, larva care se transformă în fluture. Paul se limitează să spună: „Se seamănă în putrezire şi se învie în neputrezire; se seamănă în necinste şi se învie în glorie; se seamănă în slăbiciune şi se învie în putere; se seamănă un trup fizic şi se învie un trup spiritual” (1Cor 15,42-44).

Adevărul este că tot ceea ce se referă la condiţia noastră în lumea cealaltă rămâne un mister de nepătruns; nu pentru că Dumnezeu ar fi voit să-l ţină ascuns, ci pentru că, aşa constrânşi cum suntem să gândim fiecare lucru în categoriile timpului şi spaţiului, ne lipsesc instrumentele pentru a ne-o reprezenta. Veşnicia nu este o entitate care există aparte şi care să se poată defini în ea însăşi, ca şi cum ar fi un timp alungit la infinit. Ea este modul lui Dumnezeu de a fi. Veşnicia este Dumnezeu! A intra în viaţa veşnică înseamnă pur şi simplu a fi admişi, prin har, să împărtăşim modul lui Dumnezeu de a fi.

Toate acestea n-ar fi fost posibile dacă veşnicia n-ar fi intrat mai înainte în timp. În Cristos înviat şi graţie Lui noi putem îmbrăca modul lui Dumnezeu de a fi. Sfântul Paul îşi reprezintă ceea ce îl aşteaptă după moarte ca un „a merge să fie cu Cristos” (Fil 1,23). Acelaşi lucru se deduce din cuvântul lui Isus spus tâlharului cel bun: „Astăzi vei fi cu mine în paradis” (Lc 23,43). Paradisul înseamnă a fi „cu Cristos, ca „împreună-moştenitori” ai săi. Viaţa veşnică este o unire a mădularelor cu capul, a face „masă” cu El în glorie, după ce am fost uniţi cu El în suferinţă (Rom 8,17).

O simpatică poveste relatată de un scriitor german modern ne ajută să ne dăm un sens al vieţii veşnice mai mult decât toate tentativele de explicaţie raţională. Într-o mănăstire medievală trăiau doi călugări legaţi între ei de profundă prietenie spirituală. Unul se numea Rufus şi celălalt Rufinus. În tot timpul lor liber nu făceau altceva decât să încerce să-şi imagineze şi să descrie cum va fi viaţa veşnică în Ierusalimul ceresc. Rufus care era maistru constructor şi-l imagina ca o cetate cu porţi de aur, ornată cu pietre preţioase; Rufinus care era organist, ca o cetate care răsună în întregime de melodii cereşti.

La sfârşit au făcut un pact: cel dintre ei care va muri primul se va întoarce în noaptea următoare pentru a-l asigura pe prieten că lucrurile erau chiar cum şi le imaginaseră. Ar fi fost suficient un cuvânt. Dacă era aşa cum şi-au imaginat, va spune simplu: taliter!, adică aşa este; dacă – lucru complet imposibil – ar fi fost diferit, va spune: aliter!, este altfel!

Într-o seară, în timp ce era la orgă, inima lui Rufinus a încetat să mai bată. Prietenul Rufus a vegheat tremurând toată noaptea care a urmat, dar nimic; a aşteptat în privegheri şi posturi timp de mai multe săptămâni şi luni şi în sfârşit, la aniversarul morţii lui Rufinus, iată că într-o rază de lumină intră în chilia sa prietenul. Văzându-l că tace, îl întreabă el, fiind sigur de răspunsul afirmativ: taliter? „Aşa este, nu?”. Dar prietenul dă din cap în semn negativ. Disperat, îi strigă atunci: Aliter? „Este altfel?”. Din nou un semn negativ făcut cu capul. Şi în sfârşit de pe buzele închise ale prietenului ies, ca într-o suflare, două cuvinte: Totaliter aliter! „Este cu totul altceva!”. Rufus înţelege într-o clipă că cerul este infinit mai mult decât îşi imaginaseră ei, că nu se poate descrie şi după un anumit timp moare şi el, din dorinţa de a ajunge acolo[7].

Faptul este o legendă, însă conţinutul este deosebit de biblic. „Ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu a ajuns ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9). Sfântul Simeon, Noul Teolog, unul dintre sfinţii cei mai iubiţi în Biserica ortodoxă, a avut într-o zi o viziune; era sigur că l-a contemplat pe Dumnezeu în persoană şi, fiind sigur că nu poate exista nimic mai mare şi radios decât ceea ce a văzut, a spus: „Dacă cerul nu este decât asta, îmi este îndeajuns!”. Domnul i-a răspuns: „Eşti într-adevăr meschin, dacă te mulţumeşti cu aceste bunuri, pentru că, în raport cu bunurile viitoare, ele sunt ca un cer pictat pe hârtie în comparaţie cu cerul adevărat”[8].

Când se vrea să se traverseze un braţ de mare, spunea sfântul Augustin, lucrul cel mai important nu este să se stea pe mal şi să se scruteze cu privirea pentru a vedea ce este pe malul celălalt, ci este să se urce în barcă pentru a merge pe malul acela. Şi pentru noi lucrul cel mai importat nu este să speculăm despre cum va fi viaţa noastră veşnică, ci să facem lucrurile care ştim că ne duc la ea[9]. Fie ca ziua noastră de astăzi să fie un mic pas spre ea.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:
[1] Tacitus, Anale 25.
[2] Martin Dibelius, Iesus, Berlin 1966, pag. 117.
[3] Charles H. Dodd, History and the Gospel, London 1964, pag. 76 (ed. italiană Storia ed Evangelo, Brescia 1976, pag. 87).
[4] Cf. Søren Kierkegaard, Jurnal, X, 4, A, 523.
[5] Cf. Sfântul Augustin, Enarr. in Psalmos, 120, 6 (CCL, 40, pag. 1791).
[6] Sfântul Augustin, Discursuri, 23, 9 (CC 41, pag. 314).
[7] H. Franck, Der Regenbogen. Siebenmalsieben Geschichten, Leipzig 1927.
[8] Sfântul Simeon Noul Teolog, A doua rugăciune de mulţumire (SCh 113, pag. 350).
[9] Sfântul Augustin, Treimea, IV,15,30; Confesiuni, VII, 21.

((Preluare dupa ercis.ro))

Comentarii
Deocamdata nu sunt comentarii, insa poti fi primul care publica unul.

Publica un comentariu

Name (required)

Email (required)

Website

CAPTCHA image
Enter the code shown above:

Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2009 Reînnoirea Carismatica Catolica Romania